Într-o vreme a bugetelor restrînse şi a crizei financiare, politicienii văd astăzi în creşterea economică cheia de boltă a programelor de politică internă. PIB-ul este considerat principalul indicator al bunăstării naţionale. Dar, cîtă vreme privim înainte, spre 2011 şi mai departe, ar trebui să ne întrebăm: este cu adevărat înţelept să acordăm creşterii o importanţă atît de mare?

Într-adevăr, multe studii au confirmat faptul că naţiunile mai bogate tind să fie mai fericite decît cele sărace, şi că oamenii bogaţi sînt, în general, mai satisfăcuţi decît concetăţenii lor mai puţin înstăriţi. Cu toate acestea, alte rezultate din mai multe ţări relativ prospere, cum ar fi Coreea de Sud şi SUA, arată că cetăţenii lor nu sînt considerabil mai fericiţi astăzi, decît erau cu 50 de ani în urmă, în pofida dublării sau chiar a cvadruplării venitului mediu pe cap de locuitor.

Mai mult, în urma unui studiu canadian recent, s-a constatat că cei mai fericiţi oameni locuiesc în provinciile cele mai sărace, precum Newfoundland şi Nova Scotia, pe cînd cetăţenii provinciilor celor mai bogate, mai ales Ontario şi British Columbia, se numărau printre cei mai nefericiţi. Atîta vreme cît fericirea e, în fond, ceea ce îşi doresc oamenii cel mai mult, iar bogăţia este doar un mijloc către acest scop, întîietatea acordată recent creşterii economice pare să fie o greşeală. Ceea ce reiese cu claritate din aceste studii este că oamenii nu se prea pricep să prezică ce anume îi face fericiţi sau trişti. Ei se concentrează prea intens asupra reacţiilor iniţiale la schimbările care survin în viaţa lor, fără să observe cît de repede se estompează bucuria, bunăoară, a unei maşini noi, a unei măriri de salariu sau mutarea într-un loc cu o climă mai însorită; de fapt, ei nu vor fi mai fericiţi decît înainte. De aceea, pentru politicieni este riscant să se bazeze doar pe sondaje de opini