Palatele din Banat nu au nici vechimea, nici spectaculozitatea celor din Transilvania. Situate aproape de graniţă, în zone deseori neumblate, lăsate în paragină sau transformate de utilizările perioadei comuniste, cît şi a celei actuale, din palatele din Banat au rămas astăzi mai degrabă poveştile.
În sudul judeţului Timiş, în apropierea graniţei cu Serbia, găsim într-o mică depresiune satul Clopodia. Localitatea este menţionată pentru prima oară în 1598, într-un defter turcesc din vremea stăpînirii otomane, iar apoi în conscripţia din 1717, de după intrarea Banatului în componenţa Imperiului Habsburgic, odată cu înfrîngerea armatelor otomane şi semnarea păcii de la Passarowitz din 1718.
La sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, cînd Imperiul Habsburgic are probleme cu susţinerea financiară a războaielor la care participă împotriva Franţei revoluţionare şi napoleoniene, terenurile din Banat sînt scoase la licitaţie. Astfel, în 1826 Janics István îşi cumpără titlul nobiliar împreună cu domeniul al cărui nume îl va purta – „de Klopodia“. Pe această moşie, care trece printr-o succesiune de vînzări, moşteniri şi partiţii, se ridică în anul 1840 actualul palat „Wekerle-Petala“ (construit de Nyéky Antal), iar în 1859 palatul „Manase“ (construit de Manassy Gyula, din puternica familie de baroni bănăţeni de origine aromână, Manassy-Barco). Palatul „Manase“ astăzi nu mai există.
Palatul „Wekerle-Petala“ este o clădire de dimensiuni relativ modeste, cu parter şi subsol, construită iniţial în stilul unui baroc rural (fapt de care aminteşte încă acoperişul baroc cu pantă frîntă), îmbrăcată mai apoi în haină neoclasică, după gustul sfîrşitului de secol XIX. Particularitatea acestei construcţii o constituie mica loggie străjuită de două turnuri, aşezate asimetric faţă de axul de compoziţie al faţadei, care, împreună cu prezenţa un
