Înainte de 1989, în majoritatea grupurilor de prieteni cu pasiuni comune pentru muzici, teatru, lectură şi filme, indivizii alfa erau, deseori, cei care rostuiau sau reuşiseră să tezaurizeze cît mai multă „marfă culturală“. La început, marile tezaure din casele celor care se refugiau imaginar în cultura lumii libere însemnau cît mai multe cărţi, benzi de magnetofon, casete audio şi discuri de vinil. Anii ’80 au adus playerul video, marea găselniţă care a pus în umbră toate celelalte elemente ale tezaurului. Apartamentele, uscătoarele din blocuri, cluburile caselor de cultură, sălile de lectură ale căminelor studenţeşti deveniseră neîncăpătoare. Voiam cu toţii să vedem minunea de a-ţi pune tu ce film doreai, de a-l vedea de cîte ori aveai chef, de a da înainte şi înapoi, de a îngheţa imaginea, de a vedea cum arăta de-adevăratelea un film porno, un film cu Bruce Lee sau o ecranizare după Shogun.

La ceva vreme de la trecerea primului val de entuziasm pentru filme comerciale şi videoclipuri muzicale, au început să apară, timid, şi filmele „de cinematecă“, piesele de rezistenţă ale istoriei cinematografului. Numai că acestea din urmă erau mult mai greu de rostuit. Cei foarte puţini care reuşeau această performanţă rămîneau pe veci în amintirea prietenilor, construindu-şi socluri de notorietate şi respect care păreau că n-ar putea fi dărîmate niciodată. Să deţii nişte casete video cu „filme mari“ sau cu concerte ale „greilor“ însemna să te transformi, dintr-odată, într-un soi de demiurg, de centru al atenţiei prietenilor, de star, de individ alfa al anturajului din care făceai parte. Valoarea „mărfii“ pe care o aveai se transfera cumva şi asupra ta. Deţinătorul de filme, de discuri şi de cărţi nu dobîndea doar notorietate, ci şi un soi de aură, o reputaţie de iniţiat. Lucru cît se poate de firesc. Vedeam lucrurile acelea ca pe nişte comori greu de evaluat. Aveam