Gestul tiflei pare a fi ieşit din uz, în vremurile noastre: îl mai practică, probabil, copiii, dar (cel puţin când se află în spaţiul public) nu şi adulţii.
Situaţia era alta în trecut – căci nu avem motive să ne îndoim de mărturiile, fie şi întâmplătoare, ale cronicilor şi ale literaturii. Prima atestare a cuvântului (consemnată în dicţionarul lui Tiktin, Rumänisch- Deutsches Wörterbuch, şi în Dicţionarul limbii române – DLR) este de la începutul secolului al XVIII-lea, în Istoriile domnilor Ţării Româneşti ale lui Radu Popescu: „Pavel, cel ce aştepta boiarii, după cum vorbise cu el, rămase în dăşărt, şi-i deaderă boiarii o tiflă” (Cronicari munteni, I, 404). După mai bine de un secol, gestul – trecut de la boieri la mahalagii! – avea să fie foarte bine reprezentat în lumea lui Caragiale: executat de Leanca din schiţa Justiţie (pe care judecătorul o mustră: „Te invit să fii cuviincioasă aici! aici nu-i permis să dai cu tifla!”), de Iordache din D’ale carnavalului („Crăcănel din smucitură scapă pe Iordache, care iese repede din bal dând cu tifla înapoi”), de cetăţeanul indignat din Atmosferă încărcată („Omul meu îmi dă cu tifla, se scoală şi pleacă grăbit, fără să-şi plătească halbele, pe care lea băut una după alta... Las’ că i le plătesc eu!”) şi evocat de Lache din Amici („Şi alt’dată să-mi dai cu tifla dacă ţi-oi mai spune ceva...”) etc. Expresiile consacrate sunt a da o tiflă şi mai ales a da cu tifla; ultima a căpătat de mult un sens mai abstract („a sfida, a trata cu dispreţ”) şi apare destul de frecvent, în momentul de faţă, în stilul jurnalistic, mai ales în titluri: „Vladimir Putin le dă cu tifla aliaţilor strategici din Bulgaria” (Gardianul, 23.04.2009), „Românii dau cu tifla crizei” (Naţional, 16.02.2010), „Jefuitorii de bănci dau cu tifla poliţiştilor” (Adevărul, 1.03.2010) etc.
Gestul – „cu degetul mare apropiat de vârful nasului şi cu