A renunţa la cetăţenia ţării tale pentru că ţi s-a redus pensia este la fel de „onorabil" cum sunt şi repetatele proiecte de lege de amnistie a masacrelor comise de militari în decembrie 1989.

În România, sensul „lucrurilor permanente" despre care vorbea Russell Kirk - al datoriei, curajului, dreptăţii, carităţii, nobleţei - a fost denaturat până la caricatură, încât a ajuns să descrie de multe ori un înţeles potrivnic celui pe care îl poartă în ceea ce numim „lumea civilizată". În spaţiul românesc, „inteligenţa" a ajuns să se confunde cu „şmecheria", „iniţiativa" cu „învârteala", „onestitatea" cu „prostia" şi „demnitatea" cu sinecura. Nici „onoarea" nu a avut alt destin.

Nu ne-am referit întâmplător la un gânditor conservator precum Russell Kirk, pentru că peste tot în NATO militarii sunt conservatori şi votează la dreapta. Acest lucru se întâmplă pentru că militarii sunt oameni ai credinţelor nesmintite, ai valorilor scrise cu majusculă, cu puţină înţelegere pentru fineţuri relativizante. Militarul este în slujba Patriei şi a Steagului pentru că ştie valoarea Loialităţii, este gata de luptă deoarece crede în Sacrificiu şi Solidaritate în numele Binelui comun, crede în Libertate, Curaj, Dreptate şi Caritate pentru că şi-a asumat rolul de a-i apăra pe cei care nu se pot apăra ei înşişi şi crede că este ultimul zid între suferinţă şi cei vulnerabili. Cu alte cuvinte, militarul este definit de Onoare, atât în război, cât şi pe timp de pace.

Nu şi la noi, unde „onoarea militară" a ajuns să fie invocată în contexte de-a dreptul obscene. În 1998, nefericitul ministru al Apărării de la acea dată, Dudu Ionescu (PNŢcd), a avut iniţiativa să propună o lege de amnistiere a crimelor comise de militari în decembrie 1989.

În sprijinul acestei amnistii a fost invocată - cum altfel? - „onoarea militară", care ar fi fost salvată în acest fel de oprobriul une