Să fie finala Masters-ului londonez la snooker dintre Ding Junhui şi Marco Fu un semn că ne aşteaptă o explozie a sportului „made in China“?
Ca jurnalist sportiv cunoşti oameni obişnuiţi aflaţi în situaţii neobişnuite. Unii le zic vedete. Lor le place să li se spună campioni. Îi urmăreşti, îi asculţi, citeşti despre ei, îi asculţi din nou şi încerci să le conturezi profilul, eliminîndu-te pe tine din descriere, pentru ca la public să ajungă autenticul, rareori eroic, mai întotdeauna fragil. Am cunoscut zeci de astfel de personalităţi aparte, deseori în momentul crîncen al înfrîngerii, pentru că, statistic vorbind, de vreme ce un singur om cîştigă şi sute de semeni pierd, sportul e o poveste despre deziluzie şi, mult mai rar, despre triumf. La Olimpiada de la Beijing, din 2008, am asistat o zi întreagă la o competiţie de tir, chiar la una dintre probele unde mare favorit era un sportiv chinez. El trăsese impecabil în prima serie şi conducea detaşat. Se îndrepta spre medalia de aur, încă una în Patrimoniul Gloriei Transpirate.
DE ACELASI AUTOR Ce vă doresc pentru 2013 Tarife diferite În derivă Lucescu în paltonChinezii se mobilizaseră ca să iasă primii la clasamentul medaliilor pe naţiuni şi să-şi consacre astfel supremaţia în sportul mondial. S-a întîmplat ceva şi, în manşa a doua, reprezentantul gazdelor a ratat. A venit la conferinţa de presă vizibil apăsat. În sala de tir, nu faci deosebirea între bucurie şi tristeţe. Gesturile sînt mereu echilibrate, etica sportului şi costumele cu plumb, care cîntăresc şi 30 de kilograme, nu le permit concurenţilor să-şi manifeste emoţiile. Dar, în faţa presei, chinezul, un mare campion, a izbucnit întîi în lacrimi şi apoi în hohote, nereuşind să articuleze nici un cuvînt. Colegii săi l-au ajutat să iasă din sală şi, văzîndu-l cum se clatină de durerea în sfîrşit mărturisită, mi-am zis că, deşi statisticile pe na
