De aproape un deceniu am o relaţie privilegiată cu orăşelul Sângeorz-Băi, de unde provine soţia mea. De la primul meu drum acolo am fost fascinat de acele locuri învecinate cu Maramureşul şi care nu sunt cu nimic mai prejos ca farmec şi grandoare a panoramelor naturale faţă de acesta.

E adevărat, astăzi Sângeorzul nu mai e ce-a fost, vechile hoteluri sunt ruinate, apele minerale, odinioară faimoase, aşteaptă în obscuritate vremuri mai bune, lipsa locurilor de muncă i-a gonit pe tineri în Spania.

Dar pentru mine, copil născut pe asfalt, care n-a ştiut nimic mai bun cea mai mare parte din viaţă decât huruitul tramvaielor pe Ştefan cel Mare şi traficul, şi poluarea unui oraş pe cât de mare, pe atât de hidos, descoperirea Ardealului, a civilizaţiei fânului, a zgomotului de coasă bătută, a clăilor de fân şi-a poienelor de pe vârful dealurilor a fost ca revelaţia unei alte planete.

Ce lume ciudată, arhaică, în care vechea credinţă ortodoxă convieţuieşte cu casele de rugăciune penticostale, în care oamenii în vârstă au în ei un fel de lumină ce nu se stinge nici în clipa morţii, în care se mai crede în zâne, în care copiii se mai duc cu mieii la păscut... Am umblat prin împrejurimile Sângeorzului în lung şi-n lat, fericit să respir aer proaspăt, să învăţ să recunosc copacii după frunze, să fotografiez cele mai mirifice privelişti de pe Pământ.

I-am cunoscut, cu trecerea anilor, şi pe oamenii locului, notabilităţile şi artiştii locali. Dacă-n fiecare localitate de zece mii de locuitori ar fi o asemenea concentrare de talent, modestie şi dragoste pentru artă, am fi azi pe altă treaptă de civilizaţie. Muzeul local este realmente o bijuterie. E opera de-o viaţă a sculptorului Maxim Dumitraş, care-a transformat "utilajele" ţărăneşti tradiţionale în instalaţii de o modernitate frapantă. Merită, dacă treceţi prin zonă, să zăboviţi o o