În pofida unui timing execrabil, (2009 a fost un an complet pierdut pentru reforma economiei din raţiuni de campanie electorală), autorităţile au reuşit să se-ncadreze în deficitul bugetar convenit în acordurile externe. Un succes chinuit, generat în mare măsură de acţiuni pompieristice cum a fost majorarea TVA, fără de care este probabil că economia ar fi arătat mult mai bine la sfârşitul anului 2010. Nu doar din punctul de vedere al inflaţiei, ci şi al şanselor de revenire mai rapidă pe panta ascendentă. Potrivit tuturor estimărilor, economia are în 2011 perspective timide de creştere dacă cererea la export se menţine în parametrii care au făcut producţia industrială să performeze bine în ultimele luni. Raportat la 2010, se vor înregistra probabil creşteri şi în ce priveşte construcţiile sau agricultura, un efect statistic dat de faptul că mai jos nu prea au cum să mai cadă. Obţinerea unei cât de mici creşteri economice este esenţială pentru ieşirea sectorului privat din adânca deprimare produsă de 2 ani de recesiune.

În opinia mea, apar însă cel puţin două riscuri majore de compromitere a relativei stabilităţi a economiei, comparată mai ieri de şeful de la FMI cu un mineralier pus pe linia de plutire. Primul risc constă în stresarea în continuare a mediului economic şi social, prin promovarea de acte normative pripite şi fără susţinere cum este depildă noul cod al muncii. Acesta ar putea fi evitat de guvern, dacă a învăţat ceva din experimentul recalculării pensiilor militare. Cu alte cuvinte reforma trebuie făcută cu capul, nu cu picioarele, pentru a fi una ce poate fi susţinută de populaţie, deci de durată. Cel de al doilea risc major pentru economie este fatala apropiere a alegerilor din 2012, deoarece istoria ne arată fără putinţă de tăgadă câte tâmpenii pot face politicienii români, indiferent de culoare, înainte şi imediat după numărătoarea voturil