Aproape de Piaţa Iancului, paralel cu Bulevardul Pache Protopopescu, se deschide Ilarie Chendi, o stradă mică, flancată de case nu foarte înalte, tocite de vreme, însă ferite de zgomotul şi vâltoarea aglomeraţiei din Capitală. În capătul opus al străzii, perpendicular, se întinde un bloc lung. Neoficial, este cel mai lung bloc din Bucureşti, cu 14 scări.

Un gard roşu, înalt şi mâncat pe alocuri de rugină stă de strajă la numărul 14. În spatele lui, două clădiri galbene, ieşite din tiparul stărzii, se înalţă în stânga şi în dreapta unei curţi lungi, care se termină cu un garaj ce adăposteşte un microbuz şi cu un teren sintetic de fotbal şi baschet. Foişorul, folosit vara ca loc pentru servirea mesei, este plin ochi cu rufe întinse la uscat.

Doi şcolari gălăgioşi apasă butonul unei sonerii zgomotoase, iar uşa se deschide, scârţâind. Îi urmăm pe băieţi într-un hol îngust, unde o scară urcă în spirală până la biroul directorului executiv.

Biserica „vie” de pe Ilarie Chendi

Preotul Gabriel Cazacu este un bărbat înalt, atletic, care-şi poartă părul grizonat scurt, aproape la fel de scurt ca şi barba. Te fixează cu privirea, obligându-te să răspunzi contactului vizual. Anul acesta împlineşte 38 de ani. Este îmbrăcat în blugi, un pulover tineresc cu fermoar la gât, care acoperă aproape în totalitate tricoul fuchsia cu guler. La mâna stângă poartă un ceas metalic argintiu, iar în picioare are încălţăminte sport, din piele neagră. Ne roagă să nu-l fotografiem îmbrăcat în civil, deoarece trebuie să apară în cadre oficiale doar în straiele preoţeşti.

Suntem invitaţi în „capelă”, o încăpere aflată vizavi de biroul său.

„Ce vedeţi aici e lucrarea lui Dumnezeu, care a pornit din nimic. În zidurile astea nu vedeţi un leu de la statul român... un leu de la statul român nu este investit aici, aici sau aici”, spu