Nu tot ce nu ne ucide ne face mai puternici. Ne mai şi tâmpeşte. Suspiciunea, boala conspiraţi ilor şi a suprainterpretărilor fac din om neom, ca şi alcoolul.
Dacă ar exista separat un minister al sănătăţii mintale, sigur ar trebui să caute un vaccin pentru acest flagel care umple lumea de tristeţe şi spume la gură. Nu există cuvânt, nu există privire, nu există o prezenţă sau o absenţă care să nu spună ceva, orice, adică totul. Vorbind cu un prieten jurnalist despre molima care s-a abătut deopotrivă peste public şi breaslă, îmi spunea că cele mai complexe teorii politico-strategice îşi au de foarte multe ori explicaţia într-o simplă serie de apeluri ratate.
Experienţa mea de radio e un bun martor. E mai mult decât posibil ca invitatul principal al unei emisiuni să nu răspundă. Este sunat altul apropiat de subiect şi nici acesta nu vine. Din disperare de cauză, oamenii de la TV sună pe cine nimeresc, pentru că nu pot vorbi singuri (deşi vorbesc). Faptul că se potriveşte să vină un reprezentant al altei tabere este o consecinţă greu de sesizat şi greu de crezut. Orice disculpări sau clarificări nu fac decât să amplifice credinţa că s-a intervenit, că se întâmplă ceva, că din nou poporul este dus de nas şi că trăim în plin Caragiale.
Fac o paranteză ca să-mi manifest disperarea faţă de abuzul de sintagma nenea Iancu şi de obsesia semisenilă cu aer profetic că nu s-a schimbat nimic. Lălăiala asta interminabilă despre actualitatea lui Caragiale, care la rândul ei reprezintă o cheie către interpretarea finală a stării de fapt, e un fel de Cişmigiu al deştepţilor şi proştilor. În acest parc plin de verdeaţă, unde e numai încruntare şi venin, se petrece mai nou toată acţiunea acestui sitcom naţional.
Aici vin cei care folosesc dintr-un soi de superioritate amară şi avizată apelativul Românica şi culmea e că pe foarte mulţi din
