„Armata nu va trăda poporul tunisian“, acesta este propoziţia care face diferenţa în evoluţia evenimentelor din Tunisia şi Egipt. Chiar şi cu zeci de mii de egipteni care protestează în întreaga ţară, preşedintele Hosni Mubarak nu va putea fi îndepărtat de la putere. Armata le va ţine piept, iar în cel mai rău caz protestele se vor tranforma într-un inutil război civil, care nu va face decât să destabilizeze ţara şi nu numai, ci întreaga regiune.

În Tunisia, armata şi-a dorit schimbarea… şi atunci, generalul Rachid Ammar a refuzat să întoarcă armele împotriva poporului tunisian, moment care a pecetluit fuga preşedintelui Zine al-Abidine Ben Ali din ţară.

Situaţia este, acum, clară. Tensiunile politice erau mult prea mari pentru ca Ben Ali să mai poată rămâne în funcţie, iar dacă generalul respecta ordinal, înăbuşirea protestelor ar fi însemnat o baltă de sânge care nu avea cum să aducă stabilitate în ţară atunci când protestele ar fi luat sfârşit.

Reîntorcându-ne puţin în timp, în 1981, în Egipt, armata îl asasina pe Anwar El Sadat, preşedintele de la acea vreme, văzut ca principal vinovat de „blasfemia“ semnării tratatului de pace cu Israelul în martie 1979, eveniment care nu a fost văzut deloc cu ochi buni de Liga Arabă.

Preţul plătit de egipteni pentru parafarea acestui „pact cu diavolul“ a fost excluderea din ligă timp de opt ani şi diverse embargouri de natură economică. Însă, chiar dacă armata a înlăturat preşedintele, ea a rămas fidelă conducerii, nu poporului.

Nici în 2011 lucrurile nu stau diferit. Media internaţională a raportat zeci de răniţi după trei zile de proteste stradale, după primele represalii împotriva manifestanţilor. Armata îşi face treaba şi lucrurile vor rămâne aproape la fel. Cu siguranţă nu vor deschide focul asupra manifestanţilor, asta pentru că vestul este cu ochii pe Egipt, ţa