Va scriu intr-una din primele zile ale acestei ierni. De la geamul biroului meu nu se aude simfonia iernii, nici vuietul masinilor care lumineaza strada cand se lasa intunericul si nici vorbele trecatorilor grabiti.
Din spatele geamurilor groase nu pot decat sa vad perdeaua de fulgi care acopera in liniste pomi, masini si case. Maine voi implini 45 de ani. Jumatatea vietii, in varianta optimista. Cu siguranta, la mine acasa, pregatirile sunt in toi. Nevasta si copiii pun la cale cine stie ce surprize pentru petrecerea la care vor veni veri si verisoare, matusi si unchi, pe care nu-i vad decat de doua, trei ori pe an, oameni cu care voi schimba vorbe politicoase, glume si bancuri stiute si repetate de fiecare data cand ne vedem. Petrecerea aceasta e ceea ce eu numesc "tributul clanului", si pentru o mai buna gestionare a "economiei si fericirii casnice", o accept si o ingadui an de an. Ati putea zice ca sunt un om fericit, daca sunt inconjurat cu atata atentie de toate neamurile. In realitate, daca cineva dintre cei care trec prin piata in care se gaseste blocul de birouri in care lucrez, daca unul dintre trecatori ar ridica intamplator privirea spre penultimul etaj al acestei cladiri, ar vedea la fereastra luminata mai degraba silueta unui om cu capul plecat. Un om coplesit de teama, deruta, de o stare de absoluta singuratate, din care mi-e greu sa ies.
Buchetul de viorele
Nu sunt un om sofisticat, nu am urmarit sa-mi croiesc viata dupa cine stie ce tipare alambicate. Am trait mereu cu gandul ca lucrurile cele mai simple sunt intotdeauna si cele mai sanatoase si cele care te inseala mai putin atunci cand este vorba sa faci o alegere sau alta. Cu aceeasi credinta mi-am ales si nevasta. Are aceeasi meserie ca mine - am terminat amandoi limbile straine si suntem traducatori, eu la o companie multinationala, ea la un cabinet specializat.
