Jurnalul lui Adrian Păunescu – necesitate, şansă, condamnare (6)
(continuare)
Jilava – închisoarea cântecelor
A.P. – Sper că vă face plăcere să o auziţi cântând pe o ardeleancă mică. O cheamă Sorina Haşigan şi e din Sălişte. (Sorina cântă „Colindul Ardealului”: „Tu Ardeal, tu Ardeal,/ Îţi suntem oşteni,/ Templu sfânt, templu sfânt,/ Munţii Apuseni./.../ Asta-i ţara noastră,/ Noi nu stăm în gazdă.../.../ Fiecare munte/ Ştie-aici să cânte/ Imnul «Deşteptaţi-vă Români»!” Noica stă nemişcat şi zâmbeşte spre Sorina, mai ales când trece direct la cântecul „Deşteaptă-te, române!”)
C.N. – Ce vârstă are?
A.P. – 8 ani.
C.N. – Ce stăpânire are! La vârsta ei, copiii nu modulează. Are o voce, aşa, izibie, cum spun ortodocşii. (De abia târziu, filosoful îşi dă seama că Sorina e fetiţă. Se miră. Tunsoarea îi induce în eroare şi pe cei mai înţelepţi) Cum faceţi, întâi versurile şi apoi libretul sau invers?
A.P. – Când mă simt bine, scriu oricum. Aţi ascultat cântece autentice din Cenaclul „Flacără”?
C.N. – Nu, nu v-am apucat, nici la televiziune, pentru că, de unsprezece ani, m-am sălbăticit...
A.P. – ... chiar de când le-am scris eu.
C.N. – Dar ele se păstrează, sunt la arhivă, nu-i aşa?
A.P. – Da, şi chiar foarte bine. Sunt la Jilava. Acolo, e un fel de închisoare a cântecelor. Mi-au arestat tot felul de piese. Sunt în casete de plumb. Bogdan Dorneanu (soţia lui e de faţă, la discuţia de la Păltiniş), redactorul cu care am lucrat multă vreme la Radio, poate să vă spună, cel mai bine, el ştie... (Noica, prea bine cunoscător al noţiunii concrete de puşcărie, nu prea înţelege cum vine asta, o puşcărie a cântecelor. Crede că e o metaforă, o aluzie la puşcăria cu gratii de la Jilava şi întreabă dacă închisoarea propriu-zisă mai există. A.P. nu ezită să-i răspundă). Sigur că există. Dar, tot acolo,