* Sunt ultimele supravietuitoare. Singurele ramase din "vremea aceea". Livia si Stefania, acum in varsta de 87 de ani. Doua fetite blonde, doua prietene nedespartite ce se jucau intre flori, in gradina unei case mari, boieresti, dintr-un sat altadata romanesc, separate apoi pentru totdeauna de un hotar nemilos, tras peste noapte. Pe-o harta normala, peste granita, doi centimetri le-au despartit toata viata. Una a ramas aici. Alta dincolo *
Felicitarea aurie
Putila, comuna de munte, aflata astazi pe pamantul Ucrainei. Casa copilariei a fost a Liviei. Mare, noua odai, cu zidurile dinspre gradina imbracate pe de-a-ntregul in trandafiri albi. Stefania Boiciuc ii era verisoara, singura la parinti, pe atunci. Venea aproape zilnic la casa de flori. Abia astepta s-o poata zbughi de acasa, sa se joace alaturi de Livia si fratii sai. O armonie era gradina aceea. Un rai. O icoana, astazi, pentru cele doua batrane singure, care-si amintesc din departari. Se intampla ca parintii Liviei erau oameni bogati: Eugen si Romualda Priscornic. Tatal, notar public, absolvent cu brio de Drept la Viena. Prin munca si faima lui de jurist ridicase o gospodarie trainica - grajduri cu vite, cai mandri, cu care se plimbau in trasura sau in sanii elegante, cinci servitori pentru gradina si bucatarie, pamanturi intinse, plus inca doua case si mai mari (intr-una gazduiau chiar o intreaga Judecatorie importanta a intregului tinut). Au pierdut totul intr-o singura zi. Casele, pamanturile, animalele. Totul. Era 29 iunie 1940, chiar de sfintii Petru si Pavel. Soldatii sovietici paseau incolonati pe ulita mare, cu fanfara inaintea lor. De atunci, viata nu a mai fost la fel.
*
24 decembrie 2010. Un apartament micut, de bloc, din orasul Campulung Moldovenesc, Romania. O camera e incalzita, cealalta nu - pentru putina economie. E imbracata gros si sta visatoare pe un fotoliu
