- Confesiunea unui catel -

Sunt un Cocker Spaniel negru. Mai nou, numele la care raspund si pe care l-am primit de la noii mei binefacatori este Blackie. M-am obisnuit bine atat cu ei, cat si cu parintii acestora. Dar iata povestea mea! Am varsta aproximativa la 8-9 ani. Nu va pot spune mai nimic despre viata mea anterioara intalnirii mele cu acesti binefacatori. Probabil ca am fost abandonat sau poate m-am ratacit de fostii mei stapani. Poate au decedat si, astfel, am ajuns caine fara stapan, hoinar pe Muntele Ceahlau, in statiunea Durau.

Desi era o dimineata de sfarsit de iunie, afara ploua, era frig, iar blanita mea era uda, murdara, incalcita, plina de scaieti; slabisem mult din cauza ca nu prea aveam mancare si trebuia sa ma descurc in concurenta cu alti numerosi colegi de suferinta, catalogati drept "comunitari", al caror numar nu este deloc de neglijat. Mai mult, ma necajea o mancarime pe spinare, iar in blanita mea se inmultisera puricii, care nu-mi dadeau pace nici ziua, dar mai ales noaptea. Dormeam pe unde apucam: sub tufe, sub cerul liber, si cum vremea a fost destul de rea, o duceam destul de greu. De multe ori incercam o apropiere de grupurile de turisti, dar eram alungat, rar primind cate o coaja de paine si o vorba buna. Despre mangaieri, nici nu putea fi vorba. Oare ce s-a ales de fostii mei stapani?! Ce s-a intamplat de am ajuns un caine vagabond? Dar intr-o zi, soarta s-a indurat de mine. Stateam ascuns de ploaie intr-un boschet, cand pe alee s-au ivit doi oameni. Intr-o doara, am traversat drumul catre ei. Doamna m-a observat si mi s-a adresat: "Ce faci cockerini vagabond prin ploaie? Te-ai ratacit?". Am adulmecat-o, dar m-am indreptat spre domnul care o insotea, pentru ca el se aplecase sa ma mangaie. Glasul ei si mangaierile lui mi-au dat speranta, drept care am dat bucuros din codita, scheunand usor, incercand sa le spun ca nu