Citesc pe blogul “Linia de miră“ al colegului Petrescu, un material legat de situaţia din Albania. Dânsul îşi pune întrebarea dacă va fi dictatură în Albania. Şi citind materialul îţi pui altă întrebare, mult mai aproape de pielea românilor decât Albania. Citind materialul, m-am dus fără să vreau cu gândul la anul 1997 când, alături de alţi militari români, am făcut parte din Detaşamentul „Sfantul Gheorghe”, detaşament de militari români care au participat la „Misiunea Alba”.

Atunci, la plecare, mă întrebam mirat cum este posibil ca un stat să se dea peste cap pentru un joc gen Caritas. Cum România trecuse peste Caritas fără scandaluri şi răzmeriţe, mă întrebam atunci ce au albanezii, dacă nu cumva a fost altceva la mijloc. Ajuns acolo, am văzut că situaţia era mai gravă decât credeam noi. Câteva lucruri m-au mirat atunci în Albania :

- Prezenţa armelor pe toate drumurile. Copii de la 10 ani în sus purtau arme adevărate, cu muniţie cu tot, ca pe jucăriile chinezeşti;

- Numărul mare de bande înarmate care susţineau ba un partid ba altul;

- Lipsa autorităţilor locale;

- Cazematele şi buncarele de beton aproape la fiecare bloc sau grup de 3-4 blocuri;

- Numărul mare de măgari şi mercedesuri. Nu alte maşini, mercedesuri. De la agonie la extaz.

- Jafurile armate împotriva populaţiei fără apărare, fără protecţie;

- Mândria localnicilor.

Detaşamentul românesc a fost dizlocat la Girocaster, în zona considerată cea mai turbulentă în care însă până la urmă au vut loc cele mai puţine incidente şi mai puţin grave. Nici un deces în zona aflată sub controlul forţelor româneşti, nici un atac la adresa forţelor româneşti, în comparaţie cu cele la adresa trupelor italiene în special. Nici un foc de armă tras asupra românilor, nici un schimb de focuri între militarii români şi localnici sau bandele înarmate care acţionau în