„Este firesc ca dragostei să i se asocieze atât un sentiment de nelinişte, cât şi o nevoie de eternizare. Este neliniştea ca nu cumva starea la care te-ai înălţat să nu înceteze. Astfel, în orice dragoste există întotdeauna o temere, chiar şi în momentele culminante, căci tocmai în aceste momente îndrăgostitului îi e totdeauna teamă că totul poate lua sfârşit, ceea ce îl face să întrebe necontenit, angoasat, neostenit: „O să mă iubeşti mereu?”, „N-o să te saturi de mine?”. (Julius Evola, Metafizica sexului, Ed. Humanitas)

Iată, vedem subliniată aici o „dorinţă” a îndrăgostiţilor, şi anume aceea de a rămâne mereu în starea de îndrăgostire, dar şi neliniştea justificată că dragostea poate fi pierdută, atâta vreme cât celălalt nu te mai iubeşte, se satură de tine, pleacă, te trădează sau dispare. Ceea ce găsesc îndrăgostiţii în momentele „culminante”, cum le spune Julius Evola, este „starea de dragoste”, iar o stare nu este eternă şi raţiunea ştie aceasta. Starea de îndrăgostire este chiar asta: o stare, o frântură, o clipă în care pătrunzi în lumea extazului, a frumuseţii, a binelui şi-a încrederii absolute în iubire.

În acea clipă, cei doi devin unul, iar ceea ce vor cu nesaţ să reţină ei este tocmai unitatea, sentimentul împlinirii, al întregirii celor două jumătăţi care refac întregul prin dragoste. Neliniştea pare a fi structural agăţată de dragoste şi nu doar pare, ci este, aşa cum o dovedeşte experienţa dragostei. Ceea ce nu vor să vadă, să ştie, să înţeleagă ori să cunoască îndrăgostiţii nu este atât legat de pierderea pe care o pot suferi prin sfârşitul impus de celălalt, prin sfârşitul întâlnirii cu propria fiinţă, prin absenţa iubirii partenerului... Ei nu vor să ştie deloc despre posibilitatea ca ei înşişi să întrerupă legătura cu sentimentul „continuu” (acest sentiment este imposibil pentru un om obişnuit) al dragostei. Ei nu se gândesc del