”Acest text nu este o explicaţie şi cu atât mai puţin o justificare; este, cel mult, o plecăciune în faţa prietenilor care, după articolele din „Adevărul“ de miercuri, au avut la telefon sau prin mesaje o vorbă bună pentru mine. Lor le transmit aceste rânduri.” Astfel își începe Ioan Groșan editorialul ”Supt vremi”, publicat în ”Adevărul”, în care povestește cum și de ce a semnat colaborarea cu Securitatea, de ce nu a renunțat la această colaborare perioadă în timpul facultății, dar și ce l-a determinat să renunțe după încheierea studiilor.

Tinerețea, frica de a i se interzice să termine facultatea și ”dosarul” (unchiul fugit în SUA, care îi trimitea scrisori cu conținut anticomunist și bunicul mamei care făcuse doi ani de Canal) sunt argumentele lui Groșan. Desigur, acum se poate specula pe marginea faptului că asemenea temeri au fost sau nu justificate (faptul că în familie am o mătușă exmatriculată în timpul facultății, pentru ”vina” de a avea o rudă executată de securiști pentru că a refuzat să aplice sistemul de ”cote” inventat de statul comunist, reprezintă însă un exemplu că asemenea frici nu existau doar in imaginarul colectiv). La fel cum cei care nu s-au trezit la vârsta de 18-20 de ani (când doar ce începi să înțelegi mersul lumii) cu un ofițer de Securitate și o declarație de colaborare în față pot doar specula pe marginea deciziei pe care ar fi luat-o: ar fi semnat-o sau nu.

Acum, poate mulți dintre prietenii lui și/sau cititorii lui Ioan Groșan și-ar fi dorit ca acesta să fi fost un erou și să fi refuzat din start (nu doar după terminarea facultății) să colaboreze. Uitând însă să ia în calcul și probabilitatea ca dacă acest lucru s-ar fi întâmplat, s-ar fi putut să nu fi avut parte de niciun prieten Ioan Groșan, nici de ”Ars Amatoria”, nici de cărțile și textele sale. Trimis acasă, în Maramureșul natal, destinul său ar fi luat-o pe urmele