Bărbat, da, dar încă seamănă cu un băiat. Are, ce-i drept, o barbă metalică – şi se dă cocoş. Vrea să se „combine” Dar cine, parcă, nu vrea? Nu am putea spune că nu e un bărbat cât se poate de şarmant. Obsesia lui este să primească mai mult. Poate chiar, aşa cum îl vedem, tupeist, are să primească mult mai mult. Un ghiont. Un afront. (Pornind de la un strămoş al reclamei cu „Cristina, Cristina...” – pe care o vom analiza când îi va veni rândul, am încercat să deconstruim un mesaj publicitar, ceea vom face şi în viitoarele episoade.)
Bărbatul cu pricina, totuşi, dacă ne uităm cu atenţie, nu pare prea sigur pe sine; trebuie să aibă, pesemne, ceva din aerul aceluia căruia, în următoarele secvenţe, i se va spune „fraiere”. Căci aici este/ era tot jocul, recognoscibil în celelalte replici şi cadre. În seria de reclame cu „Combină-te la cartelă!” Fata, vioaie & sfârlează, intră în rolul de „şmecheră”. Până aici, toate bune. Dar de ce „aerul de cartier” care însoţeşte atât „vizualul” cât şi „auditivul”? Ni se promite nouă, ca bărbaţi, că primim mai mult. Asta nu e rău. Dar... chiar aşa... PRIMA ZI MÂNA PE PICIOR? Ar fi bine, dar noi credeam, „fraierii” dă noi, înapoiaţii dă noi, troglodiţii... că se începe, eventual, cu un sărut. şi, poate, nu chiar/ întotdeauna din prima. Eu, mascul tânăr şi cam prost, vorba Poetului, îmi închipuiam, cu mintea mea naivă, că ar putea fi o întâlnire, un dans, două băuturi încălzite, într-un băruleţ discret, de patru mâini reci şi care vor să-şi mai crească temperatura...
Se vede treaba că patruzeci şi ceva de ani n-au fost îndeajuns pentru mine să înţeleg că lucrurile au evoluat cu o mai mare viteză. Ei bine, şi ce se spune în reclamă se şi execută: pac! Băiatul îşi articulează, ca o ventuză, mâna pe piciorul fetei. Nu sunt lupul moralist, să fiu bine înţeles, dar prea mult sex în reclame, chiar dacă, OK, sexul vinde cel mai b
