În publicistica românească s-au strecurat în mod perfid mai multe cuvinte care fac deliciul comentatorilor: dictatură, totalitarism, regim autoritar. Oameni care nu cunosc semnificaţia acestor cuvinte (sau dacă o cunosc, o ignoră) le folosesc din ce înce mai mult vârându-le cu forţa în spaţiul public, infestând cu ele oameni care nu au apucat să beneficieze de cursuri serioase de educaţie politică şi cetăţenească. Dictatura nu are o conotaţie negativă aşa cum încearcă să ne înveţe comentatorii noştri. În limba română dictatura a căpătat sensul negativ în urma folosirii sale ca epitet pentru regimul Ceauşescu. Dar dictatura este un regim politic cât se poate de legitim şi legal (până şi în ziua de azi preşedintele SUA poate avea puteri dictatoriale în anumite situaţii!). Dictatura înseamnă încă de pe vremea romanilor încredinţarea puterii politice totale unei singure persoane în perioade de criză, pe o perioadă limitată în timp (de obicei până la depăşirea crizei). Pe perioada dictaturii legile în vigoare sunt suspendate, se iau măsuri extraordinare pentru salvarea statului. Însă dictatura se încheie la un moment dat, iar dictatorul dă socoteală pentru ce a făcut în faţa corpurilor legislative normale. De fapt comentatorii noştri când rostesc dictatură se gândesc la despotism sau tiranie. Dictatura este o ramură (legală şi limitată în timp) a despotismului – care este regimul politic în care toate deciziile sunt luate de o singură persoană. Şi acest sistem politic poate fi unul cât se poate de legitim: Ludovic al XIV lea a dat definiţia cea mai clară a despotismului: „Statul sunt eu!”, şi nimeni nu s-a gândit la acea vreme să-l răstoarne. Forma ilegitimă a despotismului este tirania – aici un uzurpator guvernează în mod despotic (adică prin persoana lui) anulând legislaţia anterioară venirii sale la putere de obicei prin forţă şi împotriva voinţei populaţiei. Pentru a