De colecţie. Elisabeta Lipă în barcă, o imagine care a adus bucurie milioanelor de români la competiţiile internaţionale ONOARE. Canotoarea a avut şansa să fie port-drapel al României la Jocurile Olimpice VALOARE. Medalia de la Olimpiada din 2004 a fost cea mai greu de cucerit pentru marea sportivăR: E mai greu ca preşedinte decât ca sportiv?

E.L.: Nu poţi compara sportul de performanţă cu funcţia de preşedinte de club. În sport ai tot ce ai nevoie, în management trebuie să asiguri tu totul. Banii se obţin foarte greu, legea sponsorizării e cum e... Dinamo trăieşte din subvenţiile date de către statul român prin Ministerul Afacerilor Interne.

R: E adevărat că aţi ajuns la canotaj din întâmplare?

E.L.: Da. De mică mi-a plăcut sportul, dar nu canotajul. Am ajuns fără să vreau la această disciplină, dar apoi am făcut lucruri pe care nu mi le imaginam. Poliţistă, în schimb, am visat mereu să fiu. Mi-a plăcut uniforma, care impune respect.

R: Contează mai mult munca sau talentul?

E.L.: Poţi să muncesti până la epuizare, dacă nu ai talent de la Doamne-Doamne nu reuşeşti să faci absolut nimic.

R: Mai ţineţi minte cursele?

E.L. Pe toate. Când pun mâna pe o medalie parcă mă întorc în timp şi retrăiesc aceleaşi clipe.

R: Care vă e cea mai dragă medalie?

E.L.: Cea de la prima mea olimpiadă, de la Los Angeles.

R: Care a fost cea mai grea cursă din carieră?

E.L.: Cea mai "criminală" cursă a fost cea de la Olimpiada din 2004. Eram considerate outsidere în faţa americanelor. Psihic le-am terminat atunci, nu prin valoare. Fizic eram mult sub ele. Noi ne pregătim de 20 de ani la fel, pe acelaşi lac, care nici măcar nu mai e la fel de liniştit. Acum au apărut şalupe, iahturi...

R: V-aţi mai întoarce să concuraţi?

E.L.: Nu mai vreau să concurez şi nici nu mai vreau să mă gândesc la asta.

R: Aţi fugit vreo