Carte poştală cu un conac englezesc

În cele câteva minute de aşteptare din salonul de ceai al conacului Ellingham Hall am îngheţat la picioare şi am tremurat în tăcere. Nu de frică, nici de emoţie. Mai degrabă de spaima că ratez o discuţie. Geaba ne-au luat la flecăreală doi domni care lucrau pentru "60 minutes" şi făceau finalul emisiunii de la CBS cu revoluţia de la Bucureşti, cu Ceauşescu, cu figurile noastre pe care şi le amintesc de nu ştiu unde etc.! Tot înfrigurat am rămas. Adevărul este că numai un nabab ar fi ţinut la mare căldură un asemenea conac! Or, Vaughan Smith şi tot neamul lui, ca şi toată populaţia de pe insulă, cum îi spun ei Angliei, nu-şi permiteau aşa ceva. Sarah Harrison, omul de încredere al lui Assange, ne-a avertizat că soseşte imediat după ce se termină instalarea camerelor. Presupun că un apropiat al lui Julian a făcut acelaşi lucru cu o altă cameră. Mărturisesc că preocuparea mea pentru a observa eventuale măsuri de securitate a fost absolut zero. Nu mă aflam acolo pentru asemenea curiozităţi, ci pentru descoperirea unui om şi, eventual, pentru a pune stâlpii unui eventual pod spre subiecte româneşti.

Intră în scenă eternul adolescent

Assange a intrat în salon tot fără încălţări. Şi tot în ciorapi. Era o formă de respect pentru valoarea de tezaur a conacului englezesc, pentru aerul, mobilierul şi lâneturile care ne îngăduiau în existenţa lor istorică. Un om cu figură de etern băieţandru Lăţi-lungilă, blond, ca un pui de barză pe catalige, adus puţin de umeri, în costum, cu cravata legată în stil de licean, spaima lumii din 2010, a încălzit aerul ca un extraterestru pogorât de la etaj. Vorbea şoptit, aproape temător. În ciuda verificărilor făcute pe net, a nenumăratelor semne de jurnalism şi nimic mai mult, în ciuda textelor publicate în cotidianul.ro şi traduse în engleză spre a le face accesibile, încă mai păstra o ur