Pentru că "nu este un dictator" - a "confirmat" vicepreşedintele SUA, Joseph Biden, joi, înainte de escaladarea violenţelor din Egipt - "Faraonul" de 82 de ani de la Cairo, Hosni Mubarak, speră că nu va sfârşi ciuruit de gloanţe, ca Nicolae Ceauşescu, nici cu ultima rugăciune retezată de ştreang, ca Saddam Hussein. Încă are răgaz să-şi organizeze o ieşire din scenă după modelul liderului tunisian Zine El Abidine Ben Ali.

În minţile celor îmbătaţi de ideologia drepturilor omului din lumea largă, care visează la o "democratizare a Egiptului", nu există altă variantă de ieşire din criză a ţării. Plecarea lui Mubarak este văzută de unii drept o sursă neîndoielnică de "mai bine", mai întâi pentru zecile de milioane de egipteni aflaţi sub pragul sărăciei.

"Democraţia" - sau, de fapt, ce va înţelege din acest concept o naţiune cu 79 milioane de locuitori, dintre care 26% erau încă analfabeţi în 2009 - ar urma să aducă şi "mai binele" economic: investiţii străine, creştere economică, reducerea şomajului, mai puţină corupţie. Numai că basme din acestea prindeau la începutul anilor `90, nu astăzi, când de-abia trec prin vremuri de criză mari puteri economice ca SUA şi UE.

Ulterior, speranţa legată de un "Egipt democratic" ar urma să dea roade inclusiv pe plan geopolitic. Israelul, SUA, statele UE s-au înţeles bine cu "faraon", reales de cinci ori. Cu atât mai mult ar trebui ca lucrurile să meargă strună în cazul unui lider ales perfect democratic, nu-i aşa?

Din păcate, aşa sună lucrurile în teorie. În practică, riscurile ca viitoarea "democraţie egipteană" să nu se potrivească definiţiilor occidentale sunt uriaşe. O primă temere, aceea de instalare a unui regim teocratic, precum cel adus tot de o "revoluţie" în Iran (1979), nu pare foarte plauzibilă momentan.

Mai întâi, modelul şiit de la Teheran nu se potriveşte sunniţilor de la Cairo. În al doil