Adrian Mititelu a plătit cu bani grei capriciul de a se afişa public. Este adevărat că fotbalul, ascensorul care l-a cocoţat lângă bomboana de pe colivă, reprezenta pentru Mititelu o atracţie deosebită, fotbalul fiind probabil singura bucurie a unei copilării pe care împricinatul a petrecut-o din restanţă în restanţă. L-am cunoscut pe Adrian Mititelu încă din perioada în care sărăcia îl ajuta să fie un om sincer. L-am cunoscut într-o deplasare a Universităţii Craiova la un meci din cupele europene. Rodion Cămătaru îi făcuse rost de această bucurie de suporter. Şi nu aiurea. Cămătaru a găsit de cuviinţă să-l recompenseze astfel pe Adrian Mititelu, deoarece, în viaţa domestică, Adrian se aciuase ca băiat bun la toate pe lângă nişte afaceri ale fostului mare fotbalist oltean.
Descurcăreala l-a ajutat atunci pe Adrian Mititelu, descurcăreala l-a ajutat şi mai târziu, când a început să prindă cheag în dezordinea exemplară a liberei iniţiative. Agoniseala i-a ţinut partea câtă vreme întremarea sa financiară nu bătea la ochi, câtă vreme Adrian a lucrat sub interesele concurenţei. Dar, din păcate, pentru el, la un moment dat, avuţia şi fudulia au început să-i lucreze pretenţiile. Adrian Mititelu a vrut să devină mascul dominant şi prin încercarea de a-şi marca teritoriul a intrat în dispută cu alţi sălbăticiţi ai primitivismului capitalist. Luptă grea! Iar când în această luptă norocul a cerut sprijinul înţelepciunii, Adrian Mititelu a rămas fără apărare.
Sărăcia, în principiu, nu este boală a ultimului drum. Revenirile pot fi chiar spectaculoase atunci când deriva este evaluată cu chibzuinţă, atunci când gimnastica minţii nu-ţi joacă feste. Adrian Mititelu pare însă programat să-şi facă răul cât mai rău. Nimeni nu strânge laţul mai sârguincios pe gâtul condamnatului decât o face el însuşi, încercând să forţeze abilităţi pe care nu le are. Vorbeşte întruna
