Am deschis recent newsletter-ul unei prestigioase instituţii, care publica un articol semnat de Nicolae Steinhardt. Primele propoziţii mi-au atras atenţia, şi asta pentru că "gândisem şi eu" cele scrise acolo. Cu destulă inocenţă, mi-am spus că ar trebui – poate – să reiau tematica "viciilor", din perspectiva celui care le-a abandonat, dar îşi petrece apoi vremea judecându-i aprig pe păcătoşii care n-au făcut acelaşi lucru. Păcatul judecăţii, dobândit după ce ai abandonat un viciu, devine o cursă de şoareci, pe care modestia, smerenia şi discernământul le poate învinge! Îl citeam pe "Steinhardt" în varianta amintită mai sus şi, pe măsură ce parcurgeam rândurile, mă recunoşteam pe mine însămi, deopotrivă în idei şi-n felul de a scrie. Până am terminat de citit, am înţeles "gluma"; cineva îl semnase pe Steinhardt pe un articol de-al meu mai vechi. Îi pusese şi alt titlu, cum făcuse şi un adagio, poate chiar al lui Steinhardt, cine ştie?
În căutarea bunelor intenţii ale autorului unei distorsiuni de acest fel nu se poate să nu dai piept cu prima impresie (dincolo de aspectul legal implicat aici), şi anume distorsiunea adevărului prin modificarea numelui autorului. În ce mă priveşte, am semnat ani întregi cu pseudonim sau n-am semnat deloc, aşa că nu mă deranjează să semnez şi Steinhardt sau Popescu Ion. Probabil că-i mai greu în ochii oamenilor numele lui Steinhardt şi, ca o scuză pentru autorul distorsiunii, dornic să atragă atenţia, ar putea fi tocmai greutatea numelui, capabilă să împingă mesajul mai departe (se poate să fie şi alte motivaţii dincolo de asta). Într-un fel, autorul nu s-a înşelat dacă a avut o asemenea viziune; textul a fost preluat pe newsletter-ul unei instituţii care are mii de abonaţi şi cine ştie prin câte alte teritorii ale internetului mai circulă. Se spune că "drumul spre Iad este pavat cu bune intenţii" şi, iată, uneori distorsiune
