Pînă acum, enigmele nerezolvate ale Egiptului erau doar data reală de construcţie a Sfinxului şi dacă el poartă chipul lui Khufu, Khafra sau al unui alt personaj iniţial, remodelat cîndva pentru a preamări pe unul dintre regii dinastiilor care au ridicat marile piramide de la Giza.

Iată că politica ne-a mai adăugat una: "revoluţia egipteană". Încă nu i s-a găsit un nume de floare, ori o culoare care să o singularizeze, dar a fost decretată revoluţie, de îndată ce manifestaţiile violente împotriva regimului Mubarak au atins o intensitate suficient de mare, încît să justifice transmisiile prelungite, în direct, ale CNN-ului sau ale BBC-ului. Nimic, însă, din ceea ce "ni se transmite de la faţa locului" şi nici declaraţiile în doi peri ale mai marilor lumii nu aruncă o lumină suficient de clară asupra evenimentelor. Ce se întîmplă, deci?

Răspunsul simplu ar fi: "se caută o soluţie post-Mubarak". Ca mai toate "dictaturile de dezvoltare" ale secolului XX, regimul din Egipt are în vîrful piramidei puterii un "patriarh", considerat garant al continuării procesului de modernizare, început de "marele fondator" în cazul dat de Anwar el Saadat, stîlp de neînlocuit al stabilităţii interne (adică în măsură să controleze Armata şi Serviciile de informaţii/securitate) şi partener esenţial pentru jucători geo-politici implicaţi în marea "confruntare pentru pace" din Orientul Mijlociu. Acesta este portretul standard al lui Hosni Mubarak, de mai bine de 30 de ani de cînd se află la conducerea Egiptului.

Regimurile de acest fel au la partea pozitivă stabilitatea şi, cum este şi cazul Egiptului, un grad de reuşită acceptabil în materie de dezvoltare. La o populaţie de circa 80 de milioane de locuitori, în 2010, Egiptul avea un PIB de circa 500 miliarde dolari, în creştere pentru ultimii 10 ani, generat de o rată a investiţiilor care a depăşit 15% din PIB, anual. Cei c