Andy Murray putea să-i propună lui Djokovici să facă, în locul finalei de la Melbourne, o partidă de poker, dacă tenis tot n-avea de gând să joace. Dar şi acolo probabil că s-ar fi aruncat la fiecare mână, chiar cu trei aşi intraţi din prima.

Nu-mi amintesc să fi văzut vreodată, într-o finală de Grand Slam, un joc atât de meschin ca al lui Zomby Murray. Două ceasuri a ţăcănit mingea scoţianul, fără niciun orizont, fără nicio tactică, în neştire, aşteptând greşeli ale lui Djokovici care n-aveau cum să vină. Sârbul, învingător en fanfare al lui Federer şi Berdich, era în mod evident într-un vârf de formă îndelung acumulată în timp. Jocul lui defensiv agresiv, cu lovituri înţepate ori de câte ori are ocazia, nu putea fi contracarat doar cu mingi "moarte", departe de linii, multe la mijlocul terenului, liftate excesiv şi lipsite de forţă. Murray putea să joace aşa cel mult un set, după care era limpede că trebuie să rişte, să intre la bătaie pe contre cu Djokovici. Foarte posibil să fi pierdut şi aşa, dar măcar murea jucând tenis, nu ca un funcţionar cu mânecuţe care-şi strânge toată viaţa bani de înmormântare.

Mare dezamăgire Zomby Murray. Dotat cu calităţi incontestabile, de obicei inteligent, îi prevedeam scoţianului acum 2 ani o carieră la cel mai înalt nivel. N-a făcut-o. S-a aflat mereu între primii 5 din lume, a fost nr. 2, a câştigat turnee, dar jocul lui nu a crescut. Are, ca şi Djokovici, 23 de ani, dar arată ca un fost mare jucător ajuns la sfârşit de carieră.

Nole Djokovici, în schimb, a jucat tenis în anii din urmă. Nici el n-a reuşit să treacă peste perechea "sacră" Federer-Nadal, dar tenisul lui a fost curajos, frumos, nobil. Îmi amintesc înfrângeri extraordinare ale lui Nole, de pildă cea de la Madrid (2009) în faţa lui Nadal după o luptă homerică. Jocul lui a câştigat şi din înfrângeri, în vreme ce jocul lui Zomby nu s-a îmbunătăţit n