Deşi în Egipt nu mai e de glumă, colecţia de bancuri pe seama lui Mubarak inclusă în ediţia curentă a revistei FP România indică starea de spirit a egiptenilor dinaintea revoltelor populare. Ce s-ar întâmpla dacă v-aţi petrece ultimii 30 de ani făcând bancuri pe seama unui singur individ?
(…) După ce şi-a petrecut toată primăvara anului 2010 în convalescenţă, toţi locuitorii oraşului Cairo, de la taximetrişti la politicieni şi până la agenţi secreţi străini, erau convinşi că e o problemă de săptămâni până când Mubarak va muri. Şi, cu toate astea, şi-a revenit, având intenţia de a candida în septembrie pentru obţinerea unui nou mandat. (…)
În Egiptul ultimelor cinci decenii, marcate de succesiunea unor lideri militari cu puţin respect pentru democraţie sau drepturile omului, au existat multe subiecte de ironie. În timp ce le lipseşte capacitatea de a-şi schimba conducătorii, egiptenii au libertatea de a-i batjocori, spre deosebire de Siria, unde o glumă deplasată te poate arunca în închisoare. În densele şi ultrasocializantele oraşe egiptene, glumele sunt metode universale de a începe un dialog şi a crea empatie între oameni, şi clasica meta-ironie care transcende lideri, ideologii şi clase sociale este: Liderii noştrii sunt idioţi, ţara-i într-o situaţie deplorabilă, dar cel puţin putem să glumim împreună pe acest subiect.
Predecesorii lui Mubarak, naţionalistul arab Gamal Abdel Nasser şi câştigătorul Premiului Nobel pentru Pace, Anwar Sadar, erau personalităţi flamboaiante, iar bancurile spuse pe seama lor reflectau statura lor politică impunătoare. Se spune că paranoicul Nasser ordonase serviciilor secrete să strângă toate bancurile ce se făceau pe seama sa şi a regimului său, în acelaşi fel în care KGB-ul monitoriza anectodica referitoare la conducerea geriatrică a URSS-ului, pentru a înţelege mai bine care era starea de spirit în ul