Pentru lobby, schi, statut şi strategii. În ordinea asta.

Forumul Economic Mondial, cunoscut şi ca întâlnirea anuală de la Davos, Elveţia este probabil cea mai mare afacere de relaţii publice din lume. Mare prin sumele puse în joc – consumă un miliard de dolari la fiecare 5-6 ani, mare prin numele invitate – şefii a câtorva zeci de state şi a peste 1000 de companii foarte mari, mare inclusiv prin importanţa exagerată care i se dă – de la cei care cred că acolo chiar se ia vreo decizie până la conspiraţioniştii care cred că acolo se iau Deciziile. Chiar şi cei din urmă au un rol – marginal dar necesar – în impactul de imagine al evenimentului.

Dincolo de cristale şi trâmbiţe, rostul întâlnirii anuale de lângă pârtiile Davos-ului este unul simplu şi banal. Corporatiştii au ocazia să se întâlnească, să stea de vorbă şi să se împrietenească cu cei mai buni clienţi ai lor – politicienii. În schimbul celui mai scump ski-pass imaginabil.

Organizatorul forumului e o fundaţie – inspirat condusă de economistul Klaus Schwab, care ţine întâlnirea de la prima ediţie, acum 41 de ani. Costul participării pentru o singură persoană este de minimum 70.000 de dolari, asta însemnând doar cotizaţia anuală şi invitaţia – fără transport, cazare şi servicii.

Forumul de la Davos este de departe cel mai mare succes comercial faţă de alte cluburi cu acelaşi profil – Grupul Bilderberg, Comisia Trilaterală sau Institutul Aspen. În 2009, când Institutul Aspen şi-a ţinut întâlnirea în România am pătruns “clandestin”, două zile consecutiv, la lucrări. În prima zi – o discuţie interesantă dar fără nimic confidenţial în ea despre cum poate fi pusă Rusia cu botul pe labe. În ziua următoare, discuţii administrative despre cotizaţii şi autopropunerea preşedintelui Mircea Geoană de-a rămâne “onorific” după ce va câştiga alegerile. Evident, tot ce conta era sentimentul de im