Toţi ar trebui să ne dorim să lăsăm ceva în urmă, să ne putem mândri, elegant şi cu măsură, că am făcut un bine în viaţă, că suntem fericiţii complici ai unei fapte de curaj, că nu am trăit degeaba şi că atunci când nu vom mai avea şansa la cuvânt vom avea măcar dreptul la o amintire frumoasă.
Unii văd în realizarea materială singurul scop valid al unei vieţi împlinite. Aleargă, îşi rătăcesc firescul din atitudini şi din vorbe, se fâstâcesc şi se complică în faţa lucrurilor simple, exagerează şi nu mai ţin cont de cei din jur, uită de sentimente şi de valoarea de neînlocuit a unui amurg în familie, de multe ori se pierd în amănuntele superficiale ale unei matematici de care au devenit dependenţi, nu mai ştiu să privească lumea prin propriii ochi, ci împrumută abuziv din lumina celorlalţi, aleg să treacă anii pe lângă ei, fără să se lase marcaţi, cum e firesc, de ce se întâmplă în jur, nu preţuiesc lumina, şi nici măcar întunericul, nu fac alegeri sentimentale sau raţionale, ci pur economice. Şi, la decontul final al destinului, îşi dau seama că sunt nefericiţi, că nimic nu e aşa cum credeau ei, că orizontul din care s-au hrănit o viaţă întreagă se rezumă palid şi, parcă, nedrept, într-o singurătate abruptă pe care nu o mai pot evita, pentru că nu au învăţat la timp regulile jocului.
Alţii se simt prea neputincioşi pentru lumea în care trăiesc. Se resemnează înainte de a începe lupta, se ascund în spatele celor pe care îi cred mai puternici, se izolează de cei de care, întâmplător, le pasă şi de responsabilitatea de a exista şi de a-şi asuma riscuri, nu caută împliniri, ci pur şi simplu trăiesc de pe o zi pe alta, într-o lume provizorie cu care nu ştiu să se împace până la capăt, nu-şi fac speranţe, nu pun la cale planuri, nu vorbesc despre ei şi despre ce şi-ar dori cu adevărat, nu se aruncă în faţă când trebuie să spună ceva, nu au între
