Analizele referitoare la destinul instituţiilor culturale româneşti în ultimele două decenii nu abundă. Lumea a fost mult mai ocupată cu priorităţile politice (nu atât de afirmarea democraţiei, cât de tumbele noilor stăpâni), cu chestiunile sociale (nu atât problema sărăcirii populaţiei, cât bunăstarea noilor privilegiaţi) sau de nevoile pragmatice ale conformării la modelul european (nu atât ca interiorizare a valorilor Europei, cât ca ajustare tehnică la condi¬ţionările punctuale ale acesteia). Chiar dacă nimeni nu a spus-o direct, majoritatea românilor s-a obişnuit cu ideea că instituţiile, personalităţile şi proiectele culturale este normal să exprime un punct de vedere oficial, să pună în operă ideile stăpânilor, să îi mulţumească pe aceştia. Experienţa comunistă a arătat în ce măsură cenzura ideologică şi supravegherea - când nu direct teroarea - poliţienească pot modela cultura, deşi nu fac parte din orizontul acesteia.

S-a socotit astfel firesc ca unele edituri - cea Politică, de exemplu - şi revistele literar-artistice să fie reatribuite de sus, la începutul perioadei postcomuniste, şi tot aşa s-au înfiinţat şi unele institute şi centre de cercetări. Cât despre cele deja existente, destule au pendulat între arondarea lor pe lângă universităţi sau aşezarea sub pălăria Academiei Române. Reacţia la aceste proceduri de sus în jos, reproducând, în esenţă, comportamentele mahărilor dinainte, a fost confuză, ezitantă şi amestecată. Dacă există vreun sector în care oamenii activi să aibă păreri mai diferite şi exprimate mai colorat, acela este, fără îndoială, cel cultural. De aceea, coagularea unui curent dominant de opinie care să exercite o anume presiune asupra decidenţilor, silindu-i să ţină seama de dorinţa artiştilor şi oamenilor cu vocaţie creatoare, nu a putut avea loc.

Cei nemulţumiţi, cei cu iniţiativă şi mijloace sau cei adaptaţi la colabor