Sunt sincer emoţionat să primesc titlul de doctor honoris causa al Universităţii „Ştefan cel Mare", gândindu-mă la tradiţia de reflecţie din Bucovina şi la iniţiativele acestei universităţi. Vreau să vă mulţumesc din toată inima pentru onoarea pe care mi-o faceţi şi să procedez cu recunoştinţă la susţinerea cuvântului inaugural. Întrucât provin din domeniul studiilor contemporane, îndrăznesc să cred că nu este temă mai presantă pentru conştiinţa unui cetăţean român de astăzi decât cea înfăşurată în întrebarea: „De ce România rămâne în urmă?".
Nu trebuie, desigur, să coborâm în timp până la Dinicu Golescu pentru a percepe acuitatea întrebării. Este destul să-l citim pe Eminescu, care observa adesea superficialitatea devenită obişnuinţă la Carpaţi: „Nerăbdători cum suntem, nu ne-am deprins a cunoaşte cum că lucrurile luate din temei ar fi şi mai trainice şi mai folositoare şi totodată cu mult mai ieftine decât mulţimea de forme goale care neavând înţeles şi utilitate, cer mereu muncă de Sisif de a fi recunoscut" (Eminescu, Opere, IV, Publicistică, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 200, p. 449). Mai târziu, Eminescu adăuga: „Ţara care, prin activitatea instituţiilor ei, încurajează ignoranţa, neconsecvenţa, lipsa de caracter, ba le decorează chiar, dovedeşte că e în descompunere" (V, p. 29).
Dar acestea, se poate obiecta, ţin de un trecut îndepărtat. Numai că, între timp, România nu a încetat să rămână în urmă. Bunăoară, în 1907, ţara era răvăşită de ultima răscoală a ţăranilor din Europa. După Primul Război Mondial, România rămăsese ultima ţară care emancipa evreii, iar în anii treizeci, sub guvernul Goga-Cuza, în ţară se adoptau între primele legi rasiale din Europa.
Nu au lipsit, desigur, izbânzi, dar ţara a continuat să aparţină înapoierii. În vremuri mai noi, România a fost ultima din blocul sovietic care s-a eliberat, în 1989, şi printre ultimel
