Traian Băsescu este un jucător politic dur, dar totuşi cu anumite sensibilităţi - ca atare, ostilitatea cu care a fost întâmpinat la festivităţile Unirii îl va fi afectat într-o anumită măsură. La Iaşi, mai multe sute de pensionari militari - recte membri ai unei caste privilegiate încă din vremea în care România avea parte de o societate militarizată - au dat frâu liber sentimentelor lor faţă de actuala putere în cadrul unei manifestaţii mai mult sau mai puţin spontane. Garantat, asemenea scene nu s-ar fi petrecut dacă preşedintele aflat la al doilea mandat era Adrian Năstase, şi nu Traian Băsescu. Iar dacă ar fi îndrăznit totuşi cineva să fluiere în biserică, tind să cred că riposta prezidenţială nu s-ar fi rezumat la o simplă ridicare din umeri.

Construcţia de tip struţocămilă pe care o năşesc zilele acestea Alianţa de Centru-Dreapta şi PSD constituie dovada cea mai bună a sărăciei de idei şi aspiraţii ale celor trei partide de opoziţie, care par a nu şti altceva decât

să-l toace pe Băsescu. Nu dispun de nici un program în afara planului făţiş de a prezerva seria privilegiilor pe care le-au acumulat pe parcursul celor două decenii în care au clădit şi perfecţionat „sistemul ticăloşit". Îşi irosesc întreaga energie pe asedierea locatarului de la Cotroceni - care rămâne tenace, dar din ce în ce mai singur şi versatil. În lipsa unei strategii, opoziţia are, desigur, nevoie de proverbialul om negru pentru a se putea evidenţia cât de cât, iar cu ajutorul supradozelor de manipulare media o parte a naţiunii s-a lăsat deja convinsă că preşedintele ar constitui un pericol public. Pentru Traian Băsescu, frenezia pe care o stârneşte în rândurile adversarilor politici ar trebui să reprezinte, în fond, o minimă consolare. Dacă ar fi decis să îşi încheie mandatul într-un mod mai confortabil, prin ignorarea unei bune părţi a problemelor statului, PSD şi PNL l-ar f