M-au intrebat multi de ce am renuntat la medicina si am ales filosofia politica. Ca specializare, cel putin in Statele Unite, Political Philosophy e Cenusareasa unei discipline - Political Science - care, la randu-i, e o Cenusareasa a lumii academice si din punct de vedere financiar. Argumentul se desfasoara cam asa: "Oamenii astia bat apa-n piua.

Si cea mai buna dovada ca o fac e faptul ca nu se pot pune de acord cu nimic. Ergo, stiinta politicii nu e o stiinta. Nimeni nu se cearta daca unu plus unu fac doi sau patru." Asa e. Argumentul, in treacat fie spus, a fost adus acum cateva sute de ani si de catre Hobbes, adversar declarat si inversunat al lui Aristotel. Printre altele, Hobbes avea si ambitia de a fi fondatorul "adevaratei" stiinte politice, un Descartian al disciplinei, intemeindu-si sistemul pe ceea ce el credea ar fi indisputabila piatra de temelie a omului - frica.

Frica de moarte, frica de suferinta, frica de saracie, s.a.m.d. Ca sistemul lui Hobbes a fost la randu-i disputat si contrazis inclusiv de toate sinuciderile (sau/si atentatele sinucigase) mai mult sau mai putin politice, nu mai merita mentionat.

Si totusi. Cand cutitul ajunge la os, cand lumea o ia razna si se creeaza un potential exploziv de schimbare a regimului politic, lucrurile se schimba dramatic.

Toti "realistii" care "stiu cum merge lumea" descopera peste noapte caorice schimbare de genul asta se bazeaza pe si are nevoie de idei. Nu poti crea un sistem politic "realist"- fie el democratic, comunist, nazist, musulman sau mai stiu eu cum - in absenta unor idei despre ...realitate, despre bine si rau etc. Cand cutitul ajunge la os, lumea redescopera gaura de la macaroana - filosofia politica. Si, dintr-o data, ca la fotbal, toata lumea are idei.

Sa luam cazul "democratiei". E precum timpul la Fericitul Augustin: "Cata vreme nu ma intreb