- interviu cu Amos OZ -
Poveste despre dragoste şi întuneric este autobiografia unui intelectual angajat, a unui martor implicat al construcţiei statului Israel. Acest text monumental este un roman – indicaţia apare chiar pe copertă – însă povestea e, de fapt, un amestec de realitate şi ficţiune. E o autobiografie, o autobiografie romanţată, o poveste în care trecerea de la realitate la imaginar se face pe nesimţite... „Încerc să restabilesc, să ghicesc, să evoc. E ca un act de creaţie. E ca şi cum aş fi un paleontolog care reconstituie imaginea unui dinozaur pornind de la două-trei oase găsite cine ştie unde“ – scrie Amos Oz. Din fărîmele de viaţă povestite în roman se desprinde istoria unui popor şi a unei ţări. Poveste despre dragoste şi întuneric e o autobiografie, însă una în care autorul nu se plasează niciodată în centru. Centrală în cartea sa e dispariţia tragică a mamei: un episod trist, dureros, pe care scriitorul s-a ferit să-l povestească. Numai acum, la maturitate, şi numai într-o formulă literară, Amos Oz a găsit de cuviinţă să îl dezvăluie. Sinuciderea mamei sale rămîne o enigmă, iar povestea – un gest eliberator.
Cărţile – singurul peisaj
Ce e real şi unde începe imaginaţia în Poveste de dragoste şi întuneric?
Nu există o linie clară de demarcaţie între realitate şi imaginaţie. Nu cred că realitatea şi imaginaţia vin din sfere diferite. Realitatea este impregnată de imaginaţie, în vreme ce imaginaţia foloseşte numeroase elemente reale. În Poveste de dragoste şi întuneric e o întrepătrundere între imaginaţie şi realitate, între fantezie şi memorie, între invenţie şi reconstituire.
V-a fost greu să scrieţi această carte? V-aţi simţit eliberat cînd aţi publicat-o?
Nu m-am putut apuca de această carte decît după ce m-am împăcat cu mine însumi şi cu părinţii mei. Pentru că foarte multă vreme
