De la începutul anului, şeful echipei de negociatori pentru România din partea Fondului Monetar Internaţional şi-a exprimat în câteva rânduri nemulţumirea legată de soarta economică a României. Nu despre guvern, nu despre acordul de stand by, ci mai mult o nemulţumire legată de soartă. Întâi, la Viena, declara că guvernul a luat măsurile ferme de restabilire a dezechilibrelor bugetare, dar marea dezamăgire rămâne faptul că nu a apărut creşterea economică. Apoi, odată cu prezenţa în ţară, a încercat să mai tempereze ceva din dezamăgire cu un uşor spirit de glumă. Dar o glumă cinică, evocând celebrul banc în care doctorul spune familiei pacientului că are două veşti, una bună şi una rea: operaţia a reuşit, pacientul a murit. Mai în glumă, mai în serios, cam aşa arată economia românească după reforma propusă de Guvernul Boc. Desigur, economia nu are cum să moară, iar pe termen lung creşterea va apărea. Şi pentru a rămâne în acelaşi spirit uşor macabru evocat de Franks, dacă creşterea apare pe termen lung nici nu mai contează, pentru că, aşa cum spunea Keynes într-o frază prea des citată, dar prea corectă, pe termen lung suntem cu toţii morţi.
De fapt, începând cu a doua jumătate a anului trecut, fiecare trimestru de scădere economică înseamnă un dezastru pe care nu ni-l putem perminte, tocmai pentru că înseamnă bani rătăciţi, falimente, joburi pierdute şi multă, multă suferinţă. Şi dacă tot chinul indus de reformele structurale unele necesare, indiscutabil nu se traduce prin apariţia creşterii economice sustenabile, înseamnă că e inutil. În fond, întregul program al Fondului Monetar trebuia să pregătească economia pentru creştere sănătoasă. Trebuia să asaneze sectorul public pentru a nu mai devaliza economia de resurse. Trebuia să permită economiei să respire şi să o ferească de şocuri şi crize suplimentare. Nu facem acum bilanţul acordului, deşi din a
