Când, prin excepţie, există o divergenţă de păreri între Moscova şi Bucureşti, cum a fost tratatul de neproliferare nucleară, opoziţia regimului e de natură pur propagandistică. La ora adevărului, adică în momentul confruntării decisive, Ceauşescu îşi retrage obiecţiile şi semnează tot ce i se cere. Această atitudine confirmă incapacitatea organică a regimului de a face o politică externă independentă. În cazul Cehoslovaciei, recunoaştem că Ceauşescu a făcut declaraţii de o temeritate care ne-a surprins, condamnând în termeni energici invazia acestei ţări de armatele Pactului de la Varşovia. Dacă din punct de vedere moral aceste declaraţii pot trezi sentimente de aprobare atât în ţară, cât şi în exil, pentru că reflectă starea de indignare generală provocată în lume de actul brutal al Rusiei Sovietice, care a violat norme de convieţuire între state, pentru a nu ştiu câta oară, din punct de vedere strict politic, al politicii româneşti, declaraţiile provoacă uimire, nelinişte şi încurcătură. Căci toată lumea se întreabă pe ce s-a bazat când a azvârlit această sfidare Moscovei? Ce acoperire avea? Există trei interpretări posibile:
a) Ceauşescu este un impulsiv, un iresponsabil, care nu şi-a dat seama ce face când s-a lansat contra formidabilului vecin de la răsărit. Actul său necugetat poate avea grave urmări pentru ţară, atrăgând asupra mult încercatului popor român primejdii suplimentare şi inutile, cum ar fi revenirea masivă a ruşilor în ţară şi chiar noi atentate la integritatea ei teritorială. Dacă aşa stau lucrurile, exilul nu se poate asocia la o politică de aventură, andosând ieşirile necontrolate ale lui Ceauşescu, incompatibile cu ţinuta unui om de stat.
b) Ceauşescu a obţinut în prealabil o acoperire externă; de aceea a ajut curajul să protesteze contra invaziei ruseşti în Cehoslovacia. Dar mai trebuie s