Şi după 21 de ani, Securitatea continuă să-şi arunce umbrele asupra societăţii, a unor structuri de putere, a unor destine.

Dospite la foc mic, dosarele poliţiei politice erup din când în când, otrăvind atmosfera cu nori de cenuşă şi cu miros de sulf. Subiectul este sensibil, pentru că baleiază între două extreme. Pe de o parte, pedepsirea - măcar simbolică - a celor care au sprijinit teroarea comunistă. Pe de altă parte, riscul de a aluneca spre o vânătoare de vrăjitoare. Nu există şubler care să indice cu precizie: ăsta a fost un ticălos, iar ăsta un prizonier al sistemului.

Pentru a nu adăuga, în vremuri democratice, alte nedreptăţi la cele furnizate de dictatură, vom defini vinovăţia colaborării cu poliţia politică a lui Ceauşescu sau a lui Dej. Să ne înţelegem: nu toată Securitatea trebuie incriminată, de la A la Z. În cadrul ei existau direcţii care operau similar serviciilor secrete ale oricărui alt stat. De exemplu, contraspionajul, antiterorismul (USLA) şi reţelele de agenţi acoperiţi în structurile externe (ambasade, reprezentanţe economice sau turistice etc.). Acestea urmăreau în primul rând interesele statului român, şi mai puţin pe cele ale castei conducătoare. Nu întâmplător, au fost şi cele mai vânate direcţii ale Securităţii - mai ales de către agentura sovietică - în decembrie '89. De aceea, e nevoie de multă reţinere în a-i incrimina pe angajaţii sau pe colaboratorii acestor structuri. Cu totul altfel stau lucrurile în privinţa altor direcţii, în primul rând a Direcţiei I, cea care se ocupa cu „securitatea internă". Aici opera, în toată splendoarea ei, poliţia politică a lui Ceauşescu. De regulă, victimele Direcţiei I erau cetăţeni români care, într-un fel sau altul, cârteau împotriva regimului dictatorial. De aceea, turnătorii din această zonă au conştiinţa grav încărcată.

Dar şi aici trebuie făcute unele distincţii. Există două c