Să fie Tunisia prima piesă căzută din dominoul totalitar arab? Sau e doar un caz izolat, care nu ar trebui privit ca precedent pentru lumea arabă în general, ori pentru Magreb în particular? Dictatorii regiunii au căutat să minimalizeze „Revoluţia iasomiei", dar scânteia aprinsă în Tunisia s-ar putea răspândi - poate într-o lună sau două - în întreaga lume arabă.
Într-adevăr, zidul fricii s-a prăbuşit, oamenii şi-au spus cuvântul, iar o „primăvară arabă" ar putea fi la îndemână. Mesajul din Tunisia este, cel puţin până acum, limpede: regimuri corupte şi autoritariste, atenţie, dacă nu vă reformaţi rapid şi în profunzime, zilele voastre sunt numărate. Cel mai mare pericol este ca Revoluţia iasomiei să urmeze calea revoltei anticomuniste din România de acum 20 de ani, atunci când eşaloanele inferioare ale fostului regim şi-au eliminat şefii pentru a rămâne ei la putere.
Dar analogia care i se potriveşte cel mai bine Tunisiei de astăzi este cea cu Spania din anii de dinainte şi de după moartea lui Francisco Franco. Prin deschiderea faţă de lume prin turism şi prin accentul pus pe educaţie şi drepturile femeilor, regimul lui Ben Ali a creat ceva unic în Orientul Mijlociu: o clasă de mijloc vie. Dar regimul, la fel ca dictatura lui Franco, nu a tratat membrii acestei noi clase de mijloc ca pe nişte adulţi, încurajând astfel un sentiment de frustrare la scară largă.
Pornind de aici, ar părea greşit, dacă nu chiar periculos, să comparăm Tunisia şi revoluţia ei de iasomie cu alte contexte din regiune. Totuşi, dacă Marocul arată astăzi stabil, acest lucru reflectă doi factori: monarhia şi reforma. Un grup de tehnocraţi, apropiaţi de tânărul Rege Mohamed al VI-lea, a iniţiat reforme care includ liberalizarea regimului politic - un proces sincer, chiar dacă rezultatele par încă modeste.
Mai mult, Mohamed al VI-lea, fiind „Comandant al credincioşilor", b
