Faptul că în 2010 – în ciuda unei remarcabile creşteri a exporturilor în urma căreia s-au depăşit maximele de dinaintea crizei – economia în ansamblu a continuat însă să dea înapoi a demonstrat clar că, oricât şi-ar reveni pieţele occidentale, mai mult decât au făcut pentru tractarea economiei din România nu pot face. Şi că, de fapt, creşterea economică de aici depinde precumpănitor de evoluţia cererii interne. Partea din economie reprezentând producţie pentru export este pronunţat minoritară, grosul fiind dependent de cererea internă. Din păcate, nu este vorba de producţie pentru piaţa internă, ci direct de consum intern. Aceasta fiind şi problema! S-a ajuns deja în punctul din care, dacă nu creşte consumul, nu există creştere economică!
Şi, iarăşi din păcate, şi reciproca este integral valabilă: dacă există creştere economică înseamnă că a crescut consumul! Şi că, în lipsa producţiei, s-au reinflamat importurile şi, ca urmare, s-au adâncit dezechilibrele economice fundamentale! Creşterea economică pe articulaţia actualului model economic de tip bananier – consum fără producţie, importuri fără exporturi, hipermarketuri fără fabrici, maşini fără şosele – nu este un factor de dezvoltare, ci unul producător de criză, căci nu reduce, ci accentuează caracterul dezarticulat şi dezechilibrat al economiei.
De aceea, reproşurile constante şi mereu amplificate ale mediului de afaceri în perioada de criză către factorii guvernamentali de a nu fi adoptat aşa-zise „măsuri anticriză”, adică de a nu fi stimulat consumul spre a se reveni la creştere economică sunt complet alături de drum. Ele reprezintă interesele înguste, personale sau de grup, ale oamenilor de afaceri care, din păcate, în majoritate, ocupă poziţii în comerţ (şi nu în producţie) şi cărora asemenena măsuri le-ar fi favorabile, în timp ce pentru economie măsurile respective a