Penumbrele cu care adeseori istoria învăluie evenimentele trecutului incită imaginaţia amatorului şi stimulează spiritul critic al cercetătorului, primul încercând să descopere senzaţionalul şi misterul, al doilea, adevărul obiectiv. Şi, cel mai adesea, ambii rămân dezamăgiţi. Căci altfel cum ne-am putea explica de ce şi astăzi, la zeci sau poate sute de ani de la desfăşurarea unui fapt istoric, nu suntem capabili să dăm nişte răspunsuri certe. De la interogativ-patetica dilemă: unde erau românii când a fost ucis Mihai Viteazul, trecând prin enigmele asasinatelor unui Tudor Vladimirescu sau Barbu Catargiu, ne putem opri asupra controverselor pe care încă le suscită actul de la 23 august, sau, mai aproape de zilele noastre, misterul teroriştilor din decembrie 1989 ori diversele interpretări date reprimării manifestaţiei din Piaţa Universităţii, din 13-15 iunie 1990. O răzmeriţă discret ocultată de către istoriografia comunistă Un astfel de fapt istoric este şi mişcarea – dar nu neapărat revoluţionară – din 3/15 august 1865. Puţin cunoscută şi cercetată, această răzmeriţă a fost discret ocultată de către istoriografia comunistă, deşi, evident, nici înainte nu s-a bucurat de o atenţie deosebită din partea istoricilor, excepţiile notabile fiind reprezentate de contribuţiile lui A.D. Xenopol şi, mai cu seamă, de cea a lui Alexandru Lapedatu. Este evident că Alexandru Ioan Cuza a beneficiat de un regim favorizant din partea istoriografiei şi propagandei comuniste. Citeşte şi "Mineriada lui Cuza"

Român, domn unificator, autorul unei reforme agrare şi al secularizării averilor mânăstireşti, debarcat de la putere de o coaliţie, monstruoasă, după cum am fost învăţaţi, compusă din burghezie şi moşierime (victimele de serviciu ale ideologiei comuniste), mort în exil, Cuza putea fi cu uşurinţă contrapus „neamţului“ Carol I, adus pe tronul ţării de către aceiaşi oameni polit