Am fi putut redescoperi farmecul Bucureştilor, savurând ce a mai rămas din carnea lui macerată de bestialitatea eternei reconstrucţii. N-am avut noroc.

Sunt momente când nu mai am răbdare să construiesc argumente, să produc documente şi dovezi, să „scriu bine", să păstrez un ton civilizat, să fiu polemic cu măsură. Vreau să urlu. Să înjur. Să dau de pământ cu preopinenţii, când văd cu câtă nonşalanţă îşi etalează mârlănia, ignoranţa, aplombul, plus o nefastă eficacitate. Asist, de mai mulţi ani, la dispariţia unor superbe clădiri bucureştene şi la înlocuirea lor cu o monotonă defilare de sticlărie fadă, gândită de arhitecţi bişniţari, primari bişniţari şi bişniţari pur şi simplu. Am spus-o mai de mult, cu toată amărăciunea: nici unul din primarii Bucureştiului de după 1989 nu pare să fi iubit acest oraş. Nu-i leagă de el nici amintiri personale, nici vreo urmă de bun gust, nici vreun rest de cultură istorică. Vor doar să facă pe „gospodarii" (într-o accepţiune care i-ar califica mai curând drept administratori de bloc) şi să fie realeşi. În cel mai bun caz, au mici idei „haioase" pentru distracţia nătângă a populaţiei. În rest, sunt specialişti în demolări. După celebritatea planetară a demolărilor lui Ceauşescu, am fi meritat un minim răgaz. Am fi putut redescoperi farmecul Bucureştilor, savurând ce a mai rămas din carnea lui macerată de bestialitatea eternei reconstrucţii. N-am avut noroc. Oraşul e victima unui desant de derbedei ignari, care îşi fac mendrele în măruntaiele lui, ca şi cum l-ar fi moştenit din familie. S-ar zice că sloganul acestor indivizi periculoşi e „Jos Bucureştiul!".

Eram dispus să fac un minim credit dlui Sorin Oprescu. Era, orişicât, profesor universitar, era bucureştean, se retrăsese din PSD de dragul „independenţei" politice şi se zvonise că fusese, pe la spitalele pe care le condusese, un „manager" plauzibil. Subtonul golănesc