„S-a stins viaţa falnicei Veneţii,

N-auzi cântări, nu vezi lumini de baluri;

Pe scări de marmură, prin vechi portaluri,

Pătrunde luna, înălbind păreţii“

(„Veneţia“, Mihai Eminescu)

Ştiute pe de rost de iubitorii de poezie şi întrezărite de bacalaureaţi, aceste versuri au fost publicate de Mihai Eminescu în volumul Poesii din 1883. Sonetul „Veneţia“, din care au fost ele desprinse, e abordat de eminescologi ca o imitaţie sau, mai bine zis, ca o prelucrare după o poezie a unui străin. Rămâne istoricilor literari să stabilească adevărul, deşi, judecând după dispoziţia intelectualilor de a nu fi de acord unul cu celălalt, o asemenea minune riscă să nu se realizeze în Veci. Îmi permit însă – îndreptăţit şi de dovezile puse la dispoziţie de colecţiile publicaţiilor pe care le-am condus de-a lungul timpului – să mă apropii de versurile eminesciene în postura de gazetar. Gazetar al Istoriei şi gazetar al Actualităţii. Ca gazetar al Istoriei, nu pot să nu observ că marele poet se referă la un adevăr acceptat de toţi cercetătorii. Trecutul Veneţiei surprinde prin eterna sărbătoare la care se dedau atât cetăţenii, cât şi autorităţile. Nu există mărturie de călător la Veneţia între secolele XIV-XVI care să nu surprindă, cu sentimente amestecate – de la uimire până la revoltă şi trecând prin invidie – ameţitorul carusel de petreceri care defineşte Oraşul Lagună.

Click aici pentru mai multe fotografii din Veneţia

Îndrituiţi de aceste mărturii, dar şi de documente, istoricii se întrec în a descrie cu lux de amănunte osârdia depusă de cetăţeni şi autorităţi pentru a face din Oraş un continuu bal. Dintre paginile dedicate eternei serbări veneţiene m-aş opri – pentru talentul de scriitor ghicit în ele – la cele din eseul lui Charles Diehl, Une république patricienne, Venise, apărută în Franţa, în 1913 şi tradus la noi între