Asemănarea dintre generalii americani şi cei români e cel mult vagă. Şi din acest motiv şansele ca, la noi, un general să ajungă preşedinte sunt cel mult mici. Cu ocazia recentei recalculări a unor pensii disproporţionate, am aflat poziţia foştilor conducători militari atât în chestiunea privilegiilor, cât şi în cea a principiilor. Pe scurt, singurul principiu sfânt e perpetuarea privilegiilor. Cu alte cuvinte, un principiu impus nouă pentru privilegiile lor. Asta da, demnitate, rarisim model de onoare!
Descoperirea m-a frapat întrucâtva, pentru că an de an armata se situează pe unul dintre primele locuri în privinţa încrederii populaţiei în instituţiile statului. Ca şi în cazul Bisericii, aflăm că ne plasăm încrederea foarte prost. Adică noi le-o dăm sub formă de privilegii, iar ei ne-o întorc sub formă de principii. Deşi, în principiu, ambele instituţii cheltuiesc bani mulţi din bugetul public şi întorc către societate beneficii discutabile. Doar că discuţia asta nu se poate purta, pentru că, nu-i aşa?, nu putem chestiona nişte monumente sacre ale încrederii naţionale. Nu poţi să fluieri nici în rând, nici în biserică.
Însă nu doar somnul raţiunii naşte monştri, ci şi tăcerea ei. Monştrii noştri de azi nu au mai multe capete (uneori n-au niciunul), ci doar multe buzunare. Au gură mare nu ca să lupte cu duşmanii răi, ci ca să-şi umple burţile moi. Nu intră-n pământ nici în luptă, nici de ruşine. Sunt un fel de curiozitate a involuţiei, postmodernişti în aspiraţii şi preistorici în apucături.
Onoarea militară se formează la instrucţie, se câştigă pe câmpul de luptă şi serveşte drept exemplu din poziţii de conducere. Armata română de acum, care îşi trage metehnele din armata lui Ceauşescu, nu onorează niciuna dintre etape. Instrucţia e doar o privare de condiţii decente de antrenament, câmpul de luptă îl văd în străinătate doar câţiva, iar în poziţ
