La mai bine de două decade de la căderea regimului Ceauşescu şi după cinci ani de când Europa ne-a recunoscut statutul de economie funcţională de piaţă, evidenţele ne pun în faţă o realitate necruţătoare: nu avem piaţă. Am încheiat tranziţia de la economia socialistă centralizată prin plan, dar nu către comunism şi economia de piaţă, ci către o ţară de tip bananier. Preocuparea către acumularea capitalului şi utilizarea acestuia în investiţii pe termen lung a sucombat într-un „consum invidios“, iar elanul către competiţia cu şanse egale a lipsit în condiţiile în care calea cea mai sigură spre câştig au constituit-o jefuirea activelor şi contractele cu entităţile publice obţinute pe „prietenii“ politice.

Educaţi în şcoala „pilelor şi relaţiilor“ a anilor ‘80, „descurcăreţii“ postdecembrişti s-au văzut peste noapte la cârma economiei româneşti. Şi au condus-o după cum au ştiut: prin improvizaţii, prin mituirea autorităţilor. Pe pieţe concurenţiale slabe a fost simplu, toată ineficienţa şi suficienţa clasei antreprenoriale româneşti fiind aruncate în spatele consumatorului, cu puţine alternative. Acesta a fost marele „secret“ al „succesului în afaceri“ al multor antreprenori locali, lichidaţi altminteri la primii paşi făcuţi în piaţă de multinaţionalele cu know-how corporativ.

Economia românească arată, aşadar, precum mediul de business local. Oamenii de afaceri postdecembrişti nu şi-au făcut banii prin talent antreprenorial, nici prin inovaţie şi cercetare (acestea lipsesc realmente cu desăvâşire), nici prin guvernanţă corporativă, nici printr-o politică de resurse umane având la bază meritocraţia şi nici într-un mediu concurenţial orientat către client. Banii erau uşor de câştigat în anii ‘90, când competiţia era slabă, dar şi în anii expansiunii iraţionale a creditului. Sumele acumulate au fost însă cu prea mare uşurinţă risipite pe consumul de lux, când nu