Am primit duminică o carte despre „vrăji şi farmece”. „Este făcută de preoţi”, mi-a spus doamna care mi-a dat cartea. În ea apare o bibliografie consistentă, cu texte preluate din scrieri ale Părintelui Cleopa, pr. Arhimandritul Ilarion Argatu, Protos Nicodim Măndiţă şi chiar o carte „Despre farmece, descântece, vrăji şi cum pot fi ele dezlegate”, semnată Sf. M-re Podromu – Muntele Athos. Biserica Ortodoxă crede că vrăjile există şi cei care le fac, precum şi cei care apelează la vrăjitori sunt uneltele diavolului, se spune în carte. Mărturisesc că m-au trecut adesea fiorii la gândul că mesajul cărţii – în esenţă pozitiv şi bine intenţionat – aduce o mărturie convingătoare a faptului că răul este puternic, dar mai ales că sunt mulţi oameni, unii cu înalte ranguri sociale, care se folosesc de vrăji, farmece sau de magie.

Să te convingi de puterea răului nu-i deloc greu; este îndeajuns să fii în miezul experienţei vieţii tale şi să te trezeşti încercat de o sumedenie de necazuri, probleme, boli, suferinţi, de­ziluzii şi greutăţi ca să ajungi „să crezi în puterea răului”. Adevărata trudă a existenţei nu este aceea de a cre­de în rău de vreme ce el con­vie­ţu­ieşte cu noi, cât truda de a crede în Dumnezeu şi în puterea lui Hristos. Frica, suferinţa şi deziluzia, răutatea, ura şi invidia, neputinţa de a rămâne umani atunci când cele omeneşti ne sunt luate sau atacate sunt stări care duc oamenii către gesturi disperate şi alegeri dureroase la nivelul conse­cin­ţelor.

Nu să dovedim energic faptul că vrăjile există, că semenii noştri îşi leagă speranţele şi îşi vând sufletele rău­lui este ceea ce poate salva omul. Să dovedim că binele există pentru ca mintea şi sufletul omului să creadă în el. Căci, aşa cum ne spune Iisus, cre­dinţa este cheia binelui sau a rău­lui, cheia miracolului, ca şi cheia ine­xis­tenţei lui. Dacă noi credem vigu­ros în rău, atunci cum