(Apărut în Dilema, nr. 510, 10-16 ianuarie 2003)

Punctul nostru de reper fundamental pentru cuvîntul de onoare e în lumea şi în textele lui Caragiale. În dialogurile literaturii de la sfîrşitul secolului al XIX-lea se poate observa cum vechile jurăminte, legăminte, învoieli, făgăduieli erau înlocuite de noile formule solemne, ale onorabilităţii moderne, dar şi cum acestea din urmă tocmai îşi pierdeau strălucirea efemeră, transformîndu-se rapid în simple clişee şi expresii de întărire: parol! pe-onoarea mea! Onoarea e, de altfel, ca şi amorul sau amicul, un cuvînt tipic caragialean: dintre cele care, impuse de discursul cult, cad curînd în ridicol în discursul cotidian. Alecsandri antipatiza profund forma feminină a substantivului, preferîndu-i (cu argumente semantice, estetice şi invocînd, în Dicţionarul grotesc, exemplul altor limbi romanice), masculinul onor („În pace şi onor!”). La Caragiale sînt la fel de comic-pompoase onorul („Viaţa onorul nesigure”, în Telegrame) şi onoarea („onoarea mea de familist”, în O noapte furtunoasă). Onoarea feminină se asociază unor gînduri echivoce: „Eu, domn’ judecător, reclam, pardon, onoarea mea...” (Leanca, în Justiţie); „onoarea mea, săru’ mîna, nereperată, cum remîne?” – „Las’ că ţi-o reperează domn’ Mitică!”... Textele caragialiene oferă un inventar bogat de variante ale formulei şi ilustrează perfect codul onoarei, în repetate rînduri pus în scenă: întruchiparea lui e domnul Lefter Popescu (din Două loturi), care la cumpărarea biletelor de loterie face învoială „pe onoare, faţă cu martori”; apoi, îi promite amicului comisar un procent din cîştig, cu formula „Pe viitorul şi pe onoarea mea! nene Turturene”, iar cînd merge din nou la anchetarea chivuţelor „îşi dă cuvîntul solemn de onoare că n-are să mai fie violent”; în fine, dă asigurări ferme că se va întoarce la birou: „Parol, domnule şef; mîine vin negreşit”. Din