O cunoscută editorialistă de modă consideră, pe blogul personal, de neacceptat concediul de maternitate pentru o perioadă de doi ani. Să stai acasă timp de doi ani să-ți crești progenitura, înseamnă că jobul reprezintă pentru tine doar o sursă de venit, nu ai nicio pasiune pentru ceea ce faci și drept dovadă nu vei face niciodată performanță. Îmi vine să râd de absurditatea și lejeritatea cu care unele persoane pun pe-un taler copilul iar pe celălalt jobul.

Am o prietenă care a lucrat într-o multinațională de când a terminat facultatea. Au trecut anii pe lângă ea așa cum trec pentru tine primii șapte ani din viața primului copil: nici nu-i simți, nici nu stii când, nici nu realizezi că a sosit timpul să-i cumperi ghiozdan. Fata asta devenise un monument de conștiionciozitate. Dacă nu-și termina treaba se înființa sâmbăta cu laptopul la birou. Rămânea veșnic peste program. Își lua concediul cu țârâita ca să nu lase un gol prea mare… Și după multe ore petrecute taman în adierea nesimțită a aerului condiționat care-i bătea fix în ceafă, a făcut o meningită care a țintuit-o în patul unui spital insalubru, apoi două săptămâni în propriile așternuturi. Când și-a revenit din dureri de cap și delir a întrebat cu o voce stinsa ce s-a întâmplat cu deadline-urile ei. Ca-n bancul ăla cu evreul pe patul de moarte cu tot familionul strâns în jurul lui. Muribundul tot întreba unde e Rashela, unde e Ițic, unde e nepotul, unde e strănepotul și cu ultima suflare a bâiguit cu năduf: dar la magazin cine a rămas netrebnicilor, daca toți ați venit aici?

Ei bine, așa și cu prietena mea. Centrul existentei ei era jobul. S-a întors la birou puțin cocoșata, gheboșită și slabă beldie. Dar cu o dorință de a munci pe brânci ce-i clocotea în vene mai ceva ca lava din Krakatau. După două săptămâni a primit un ditamai șut în dos. Șefii, în timp ce nefericita delira de febra în s