Cap de afiş în zeci de piese de teatru şi filme, maestrul Marin Moraru vorbeşte cu emoţie despre lucrurile care contează cu adevărat. Pe 31 ianuarie, actorul Marin Moraru a împlinit 74 de ani, iar astăzi sărbătoreşte, alături de colegii din "Iubire şi Onoare", 13 ani ai postului Acasă.
Ziua de naştere, acum o nouă sărbătoare, de data aceasta alături de colegii de la Acasă. Cum vă simţiţi?
Sunt evenimente pulsative, nu sunt emoţionat, le întâmpin cu drag şi dragoste.
Aveţi bătrâneţea pe care aţi visat-o sau este departe de ceea ce v-aţi imaginat?
Nu m-am gândit că o să ajung la bătrâneţea asta. Vedeam la 40 de ani un om şi era foarte bătrân pentru mine, iar cei care aveau 60 de ani erau morţi de mult. Nu m-am gândit cum voi arăta şi ce voi face, iar când mă uit la Radu Beligan, la 92 de ani, mi se pare un Matusalem, un Himalaya unde nu voi ajunge niciodată.
Bătrânul Ivanovici din "Steaguri pe turnuri", după Anton Semionovich Makarenko, v-a deschis drumul către marea aventură a vieţii, către actorie. Vă mai aminţiţi ce v-a plăcut atunci mai tare - rolul, emoţiile scenei, aplauzele?
A fost un rol de compoziţie, eram atât de tânăr că nu ştiam ce fac. Ivanovici era administratorul coloniei de tineri delicvenţi a lui Makarenko şi, să joci un bătrân când tu ai 17 ani, e ceva! Cred că rolul acesta a pus o mare ştampilă peste mine, pentru că amprenta asta a rămas şi am devenit un actor de compoziţie. E plăcut să "îmbraci", la debut, o vârstă pe care nu o ai.
Când aţi intrat prima dată pe scenă aţi avut trac?
Eu nu văd nimic în sală. E o gaură neagră, o fiinţă cu foarte multe urechi şi ochi, o fiinţă indescriptibilă. Este o singură fiinţă, care respiră o dată cu tine, tu o faci să respire, să râdă, să plângă, să foşgăie sau să tacă. Dar nu îi dau identitate. Cel mai greu îmi este atunci când am cumpărat bilete sau am luat invitaţ
