Revoluţiile sunt contagioase. Mai mult de o săptămână, Egiptul este cuprins de demonstraţii zilnice la care participă mii de persoane. Manifestarea apogeu a avut loc pe 25 ianuarie când în stradă au ieşit 15 mii de protestatari, poliţia (contingent de 30 mii) utilizând gaze lacrimogene, gloanţe oarbe şi tunuri de apă.
Declaraţia preşedintelui Hosni Mubarak de vineri, 28 ianuarie, în care anunţa că a decis să demită guvernul, dar să rămână în funcţie pentru a asigura securitatea populaţiei, a radicalizat protestatarii. Ei cer demisia lui Mubarak, generalul devenit dictator acum 30 de ani, după asasinarea la 16 octombrie 1981 a fostului preşedinte Anwar El Sadat.
Prin comparaţie cu Ben Ali care s-a adresat mulţimii în dialectul arab local în ideea de a sensibiliza şi măguli specificul naţional tunisian, Mubarak a ales să se adreseze protestatarilor în araba standard. Acest lucru nu e întâmplător.
Egiptul este de la Nasser încoace cel puţin, patria pan-arabismului. Mubarak îşi îndreaptă speranţa spre comunitatea arabă ca să se menţină la putere sau cel puţin să evite soarta colegului său tunisian.
Miza schimbării e foarte importantă. Egiptul este cea mai importantă ţară din lumea arabă din punct de vedere demografic (85 milioane), dintre care 10 la sută sunt creştini (comunitatea coptă), dar şi din punct de vedere al securităţii în Orientul Mijlociu.
Frăţia musulmană, un partid islamist de opoziţie, e considerat de unii un pericol major, dar experţii spun că e mai aproape de partidul AK din Turcia decât de fundamentalismul religios.
Statele Unite, prin vocea preşedintelui Barak Obama, precum şi a secretarului de stat Hillary Clinton, s-au exprimat destul de ambiguu cu privire la situaţia din Egipt. Obama este stingherit de cele întâmplate, întrucât în iunie 2009 el a declarat că există mai multe versiuni de democraţie şi SUA va respect
